Category Archives: școală

Cu ce s-a mai ocupat săptămîna asta Frontul Indignării Naționale

Frontul Indignării Naționale este un organism care se formează spontan și organic de fiecare dată cînd apare un subiect zemos sau aparent zemos în spațiul public. F.I.N. este o comunitate de oameni simpli, oameni complicați, mame cu acces la internet, părerologi, bloggeri, influenceri și Lucian Mîndruță care se idignează, se agită, se atacă și argumentează corect sau greșit toate aspectele inutile ale unui subiect pînă cînd, efectiv,  îl omoară. Frontul Indignării Naționale aleargă în jurul unor presupuneri, prejudecăți și interpretări pînă cînd toată lumea e prea obosită ca să mai poată gîndi lucid problema.

Numai săptămîna aceasta:

Dezbaterea despre mamografii s-a înecat în viitura de insulte ce s-a revărsat asupra Oliviei Steer. Nu zic că femeia nu-și merită tot juju-ul negativ care i se transmite acum prin vibrații și chakre, zic doar că nu merită mai multă atenție decît o țață care îți spune să te tratezi cu mătasea broaștei pentru conjunctivită.

Mîncarea raw e foarte bună. La fel și carnea. E doar mîncare. Puțin din toate și e grozav. Să trecem peste!

Cu vaccinurile e mai complicat, deci să-i ascultăm pe doctori și pe specialiști, adică pe ăia care fac zeci de ani de școală pînă cînd își clădesc autoritatea de a-ți prescrie o aspirină, nu pe jockeii de tastatură autoradicalizați în sucul propriilor convingeri. Doctorii par să fie în armonie totală unii cu alții cînd spun că vaccinurile-s ok și că nu îți cauzează (cu excepții infinitezimale, of course, ca orice alt fucking lucru), deci ne-am lămurit.

Eu nu știu nimic despre mamografii, dar faptul că Olivia s-a declarat împotriva lor mă determină să mă duc să-mi fac vreo trei, dintre care una la testicule. Iar din faptul că Andi Moisescu îi suportă încă toate aceste excentricități rezultă că femeia face foarte bine unele lucruri. Nu tocănițe de pui, ci probabil sex. Mi-o și imaginez.

Și cu asta ajungem la headlinerul săptămînii: homeschoolingul adoptat de familia Bucur – Nălbaru. Anunțat într-un moment extrem de prielnic, cu zece zile înainte de lansarea în cinematografe a ultimului film al lui Dragoș Bucur, subiectul a divizat părerosfera românească fix pe jumătate.

Între cei care spun că sistemul școlar e o mizerie rigidă și irelevantă și cei care susțin educația alternativă bazată pe spirit liber, skateboarding și îmbrățișat copaci nu există nici o cale de împăcare. Ori una, ori alta. Nu poți scăpa de tentația extremismului în astfel de dispute.

Aștia cu homeschoolingul spun că sistemul nu face altceva decît să te oblige să memorezi căcaturi inutile: comentarii seci ale unor cărți plicticoase și formule matematice care nu-ți vor folosi veci. Au dreptate, școlile sînt fabrici de conformism, de obișnuit copilul cu ideea de temă obligatorie pentru ca, mai apoi, adultul să accepte mai ușor un job solicitant și lipsit de satisfacții.

Mi-ar fi plăcut să am un profesor care să mă învețe să am o părere originală despre un text, și nu să-mi dicteze un comentariu pe care apoi să-l învăț pe de rost. Mi-ar fi plăcut să știu de ce trebuie să învăț chestii care nu-mi plac și care, după cum s-a dovedit pînă acum, nu m-au ajutat la abso-fucking-lut nimic. Dar nu e peste tot așa, mai sînt și profesori care caută să dezvolte individul, nu turma. Probabil ar trebui plătiți mai bine, habar n-am.

Aștia cu școala clasică sînt și mai distruși, că nu întrevăd nici o posibilitate de a putea reuși în viață fără o diplomă obținută într-un sistem care și-a dovedit deja ineficiența. Da, e prost sistemul, spun ei, dar să fie prost pentru toți, de ce să aibă unii parte de tratament preferențial? De ce să nu facă copilul sute de ore de fizică și chimie care n-o să-i ajute la nimic, căci probabil va dori să fie artist, ca părinții lui? De ce să nu-și bată capul cu logaritmi? De parcă toți absolvenții sînt povești de succes ce reflectă modul ireproșabil în care se face educația în școlile românești. N-ai cu cine, dom’le.

Soluția e extrem de simplă și o ofer gratis: să se facă homeschooling, dar la școală. Scapă și părinții de o grijă, că nu trebuie să-i explice copilului cum funcționează sistemul excretor, și scapă și profesorii de programa rigidă, adoptînd un stil apropiat celui finlandez, despre care am tot citit titluri de articole și nimic mai mult.

Voila! Care “voila” înseamnă “poftim cultură” în limba latină, din cîte țin eu minte.

Concluzia mea personală: nu-mi fac griji pentru copilul acestor oameni. O să fie ok, sînt sigur. Voi începe, totuși, să-mi fac griji cînd se vor apuca de homeschooling ăștia gen Dragnea, Oprea sau Vanghelie, că singurul lucru pe care știu ăștia să-l predea e furatul, nu scenaristica.

Sursa foto: eva.ro
—–

Există vreo legătură între proxeneții care racolează minore și lipsa educației sexuale din școli?

Banatul e fruncea, sau cel puțin așa îi place lui să creadă. Uneori e, alteori nu. În cazul prostitituției, însă, Banatul ocupă un loc fruntaș: Eleve racolate de proxeneti, la Timisoara, prin metoda “Loverboy”. În caz e implicat și DJ Gino Manzotti, un tip cu un aspect la fel de libidinos ca numele lui de scenă, care știa că amicul lui mai ‘prostea fete’, dar nu știa că erau și bani implicați în treaba asta. Bani mulți, unele partide ajungînd să coste 5.000 de unități de valută străină.

Personal, nu înțeleg atracția sexului cu fete de 15-16 ani. Că mă gîndesc că ele știu despre sex cam atît cît știu despre orice altceva, adică nimic. E ca și cum ai cere să fii plimbat prin trafic de un șofer care încă nu și-a luat carnetul, pentru că-i încă în clasa a noua. Relațiile cu minore sînt echivalentul sexual al comentariilor alea tîmpite cu ‘First!’ – numai proștii se pot bucura de așa o ispravă. Singurii care se pot mîndri că au tăvălit o fată de 16 ani sînt băieții de 16 ani sau autorii de ficțiune, nu judecătorii și avocații și ceilalți stîlpi ai societății. 
Partea care mi-a atras atenția nu e cea cu prostituția, faptul că există prostituție nu e o noutate, pe mine m-a mîhnit bucata asta în care se vorbește despre cît de ușor sînt păcălite minorele:

Fetele, cu varste cuprinse intre 15 si 17 ani, erau ademenite prin diverse metode: promisiunea obtinerii unor sume de bani, afisarea sentimentelor de iubire pe care le nutresc fata de persoana pe care incearca s-o atraga, crearea unui sentiment de importanta in raport cu celelalte persoane din jur. Acest aspect nu reprezenta un impediment pentru suspecti, intrucat ei exploatau la maxim naivitatea si vulnerabilitatea tinerelor care nu au implinit varsta majoratului si care erau usor de amagit cu privire la avantajele iluzorii pe care le-ar putea obtine din practicarea prostitutiei.

Tinerelelor li se exploatează naivitatea pentru că e al naibii de ușor. Influențate de filme cu adolescente care se sacrifică pentru vampiri, gîndind doar în umbre dominante de gri și lipsite de orice fel de îndrumare sexuală specializată, elevele, scuzați jocul de cuvinte nefericit, pun botul la vrăjeala interlopilor. Sînt forțate să facă sex pe bani pentru că sînt șantajate cu filmările unor momente în care în care ele credeau că fac sex din dragoste. Despre dragoste e greu să le predai, că nimeni nu știe nimic cert despre ea, dar la partea cu sexul se poate lucra. Iar abstinența nu funcționează, că sexualitatea nu-i un concurs de ‘cine-și ține cel mai mult respirația’. 

Cu ajutorul unor ore de educație sexuală, mă gîndesc eu, metoda “Loverboy” ar trebui să fie o chestie ce funcționează exclusiv în filmele proaste. Dar e greu, pentru că la fiecare reacție proactivă a societății civile privind orele de educație sexuală, apare o reacție egală și de sens opus dintr-o altă zonă. În locuri nu foarte îndepărate, la care poți ajunge în două zile cu mașina, educația sexuală se predă în școli de zeci de ani. La noi, oamenii fac slujbe speciale ca să cheme ploaia.
Promovînd abstinența, nu faci decît să transformi niște copii habarniști într-ale sexului în adulți habarniști într-ale sexului. E ca și cum i-ai învăța pe copii să mergă pe jos doar la vîrsta 12 ani, de frică să nu-și rupă picioarele exersînd mersul biped la 1-2 ani. În aceste condiții, întrebarea din titlu are un răspuns clar: da!

—–

Teacher, leave the kids alone!

Am aflat pe surse (adică am auzit bîrfindu-se) că învățătoarea turbată din Cluj e foarte apreciată de părinții copiilor care poartă în ghiozdănel mai mult de jumătate de creier. Că e normal ca un dascăl să toace psihic copiii atîta timp cît nu-l toacă pe al tău, care-i special și deosebit și mai bun decît toți ceilalți la un loc. Că nu-i corect să pedepsești femeia pentru o singură scăpare, cînd ea a avut tot timpul rezultate bune. Acum au prins-o microfoanele într-o pasă mai proastă. În rest, e pita lui Dumnezeu, dospită la țară, crescută pe vatră și plină de semințe bio.

Ea, de fapt, vrea numai binele copiilor, de aia urlă la ei ca și cum ar fi posedată de spiritul neîmblînzit al unui sergent de instrucție nazist, ca să-i impulsioneze să devină mai buni, mai talentați, mai desăvîrșiți în arta lor. Singurul ei neajuns e că nu se exprimă destul de plastic pentru a fi considerată a fi excentrică.

Avînd în tolba de pedagog insulte nițel mai creative, femeia ar fi fost doar o variantă  non-cheală a personajului interpretat de J.K. Simmons în Whiplash. În film, profu’ de muzică aruncă cu tot ce prinde în elevii săi și îi jignește folosind detalii personale, fiind meticulos și original cu insultele lui. Nu se repetă niciodată, nu iartă și nu se abate de la stilul său agresiv, chestie care produce de fiecare rezultatul dorit (mai puțin cînd unul dintre elevii săi se sinucide).

Așa, cu un vocabular de tractorist în rezervă, tanti Monica nu prea are cum să se apere de indignarea virtuoasă a opiniei publice, că nu-i poate spune excentricitate artistică la cascada aia de jigniri ieftine pe care i-a livrat-o copilului. Am auzit insulte mai creative și la fotbaliști! Și la ăia care urlă la fotbaliști, din tribune!

Aveam pretenții din partea ei, că tot se recomandă a fi un profesor de top. Nu zic să aibă mereu sub limbă replici de Dr. House, dar s-o văd că depunde minim de efort. Din ce-am auzit, pînă și Mircea Badea pare un satirist de proporții caragialești prin comparație cu ea.

Să-i spui copilului că nu-i întreg sau că are o jumătate de creier, mie mi se pare lipsit de imaginație. E impersonal, leneș, și denotă o cruntă lipsă de interes. Poți să-i spui copilului că-i nătîng în atîtea feluri inedite și distractive: că-i merge mintea la viteze de CFR, că-i genul de om care mănîncă pîine și la pizza, că-i atît de greu de cap că l-ar da afară chiar și din armată, că-i pupător de moaște, că-i public captiv pentru emisiunile mondene, că e material de Știrile de la ora 5, că are mutră de căpșunar, că votează cu PSD, că părinții lui sînt verișori, că rîde la Trăzniții, că-i fan Becali, că are stofă de șaormist, că dansează pe manele și cînd nu e beat, că n-a trecut încă la ora de vară, că etc.

Cu astfel de text, Whiplash și-ar fi putut face dulceață din zmeuricile primite

În schimb, partea aia cu asmuțitul restului clasei împotriva jumătății de creier a fost genială, o lovitură de maestru.

Vorba aia: dacă nu poți să fii cuminte și trebuie să fii rău, măcar fă-o cu stil!
—–

Copiii de clasa a treia nu au voie să-și spună unul altuia notele

Tocmai ce-am aflat de inepția asta incomensurabilă cu secretomania performanțelor școlare de la o fetiță de clasa a treia, sursă de încredere, și nu mi-am putut stăpîni o replică de bătrînel sictirit: “asta-i problema cu copiii din ziua de azi”. De fapt, problema cu copiii din ziua de azi e provocată de adulții din ziua de azi, niște gingași sentimentali super-sensibili care se tem ca nu cumva să rănească orgoliile fragile ale copiilor lor absolut banali.

În ziua de azi, toți copiii sînt la fel de unici și de irepetabili și de originali. Tuturor copiilor li se bagă în cap ideea că-s deosebiți, cînd știm cu toții că asta e o imposibilitate statistică. Așa ajung ăștia mici să aibă mai tîrziu percepții greșite asupra propriei valori.

Cum naiba să nu știi cine-i premiantul (a se citi tocilarul) clasei? Cum să nu știi cui o să-i vină părinții cu flori și cadouri pentru învățătoare la final de an? Aveam prin clasele I-IV o colegă atît de bătută în cap, genul care silabisea și literele simple, încît la finalul trimestrului trei, înainte să se anunțe corigenții și repetenții, părinții ei veneau la învățătoare atît de încărcați de plase că nu puteau deschide ușa decît cu fruntea. Și fata trecea clasa, dar noi știam toți cum a trecut clasa.

Cum mama dracului să mai insufli în copii un spirit de competiție dacă nici măcar nu le dai voie să-și compare calificativele*? La ce o să se raporteze toți deosebiții și unicii și specialii ăștia mici care nu primesc decît laude și încurajări oricît ar fi de tembeli? Așa-i pregătești pentru viitor, învățîndu-i să se bucure și la o amărîtă de diplomă de participare?

Singura dată cînd am luat un 5 (la chimie, dacă interesează pe cineva) am rîs în hohote. Colegul meu de bancă, care era mai bun decît mine la aproape toate materiile, luase nota 3. Asta m-a făcut să mă simt excelent, prin comparație. Dar eu, spre deosebire de copiii din ziua de azi, am știut mereu pe ce poziție eram în comparație cu colegii mei, pentru că notele nu erau secrete. Și pentru că-mi știam exact poziția, m-am străduit să ocup un loc cît mai bun în Top25-ul clasei mele.

Nu există inteligență în termeni absoluți, doar relativi. Adică prin comparație. Iohannis a ieșit președinte doar pentru că, prin comparație cu Ponta, pare un fucking geniu. Iohannis nu-i cel mai bun politician, dar e incomparabil mai bun decît Pontache Plagiarul.

Așa funcționează viața. Ești mai bun decît ceilalți, ești angajat. Ești mai interesant și mai amuzant și mai isteț decît ceilalți, primești mai mult sex. Vorbesc aici de sexul ăla bun pe care nu trebuie să-l plătești. Și dacă ești prost lipit pămîntului poți să faci mai mult sex, ba mai și cîștigi bani din asta, dar numai dacă ești cît de cît bunoacă și ai o anumită ‘flexibilitate morală’.

Dacă toți sînt la fel de deosebiți, înseamnă că nimeni nu-i deosebit. Nu se naște nimeni alfa plus sau epsilon (referință literară), dar ajunge în aceste poziții sociale prin concurs. Competiția e bună, tocmai de aia au emisiunile de talente ratinguri atît de mari. Concurența și-a dovedit meritele, pentru confirmare vezi triumful capitalist în care trăim. Notele astea secrete nu fac decît să-i încurajeze pe ăștia mici să-și ascundă cît mai bine inferioritatea.

Eu zic că trebuie să-ți asumi eșecurile, e singurul mod în care poți să treci peste ele. Dar ce știu eu? A trecut atîîîît de mult timp de cînd n-am mai primit o notă. Și dacă iau notă mai mică de 10 pe acest articol, o să supraviețuiesc. Asta pentru că am făcut școala în vremea în care notele proaste erau ascunse doar față de părinți.


*Calificativele – altă sinistroșenie inventată de niște sensibili care nu se pot îndura să-i spună unui copil că munca lui e de doi bani. Insuficient în loc de nota 4, Bine și Foarte bine în loc de… dracu mai știe. Care-i diferența dintre B și FB într-o țară în care “las’ că merge și-așa” e mantra majorității? Nu se spune la noi că mai binele e dușmanul binelui, descurajîndu-se orice ambiție?
—–

Mama ei de școală

E clar, nu se apucă nimeni să reinventeze roata. Strînsul banilor din aparițiile semi-goale într-un calendar nu este o metodă revoluționară și inedită de-a face bani, este o rețetă devenită de-a dreptul clasică. Am văzut-o prin filme, am văzut-o folosită de pompieri sau polițiști pentru a-și suplimenta fondurile, am văzut-o întrebuințată corect în multe cazuri în care o cauza socială a avut nevoie de un imbold financiar. Dar parcă doamnele acestea din Spania s-au pripit puțin atunci cînd s-au grăbit să se despoaie în scopuri caritabile. Văzînd că școala nu mai are bani pentru a întreține autobuzul care le plimba odraslele, aceste mamasite s-au înghesuit să-și lepede textila și să pozeze în ipostaze cvasi-milfești într-un calendar care s-a dovedit a fi educațional cel puțin la nivel anatomic.


Da, este frumos și admirabil și de-a dreptul nobil să faci orice pentru a-i asigura progeniturii condiții optime de viață și de consolidare a educației, dar, din cîte știu eu despre dinamica socială mascul-adolescentină, apariția mamei într-un context chiar și vag sexual este probabil ultimul lucru din lume pe care un copil și-l dorește. Sunt aproape sigur de asta. Dar nu bag mîna-n foc, în ideea că necazul lui Oedip încă are ecouri concrete.

Nici nu vreau să-mi imaginez la ce fel de batjoc a fost supus elevul cu cea mai puțin sexi mamă, că presupun că băieții nu și-au complimentat reciproc forma fizică a mamelor lor, fermitatea feselor sau lipsa celulitei. Probabil că după apariția calendarului, ședințele cu părinții au fost mult mai animate, asta pe lîngă faptul că mulți dintre băieței și-au imaginat un cu totul alt fel de “ședințe”.

Nu știu alții cum sunt, dar pot să dau cu presupusul, așa că mă gîndesc că mulți dintre băieți ar fi preferat să meargă pe jos la școală prin nesfîrșite troiene de zăpadă sau noroaie decît să-și vadă mamele despuiate și afișate înspre deliciul voyeuristic a mii de necunoscuți. Sau mai rău, cunoscuți.

Uite așa ajunge școala să facă mai mult rău decît bine.
. . .
. .
.