Milioane de ani de evoluție au programat masculul homosapiențial să-și urmărească cu maximă atenție și preocupare nevoia fiziologică de a face sex cu tot ce mișcă, se dă cu ruj și are formă vag feminină. Preferabil în timp ce respectiva formă poartă o ținută de secretară obraznică, una care să includă ochelari, fustă mini și dosar cu șină.

Inseminarea unui număr maxim de femele cu material genetic e un imperativ biologic ce greu poate fi ignorat de bărbați, în ciuda intensului lobby ce i se face monogamiei. Doar cîteva specii de animale practică monogamia, și asta doar pentru că nu-s destul de inteligente ca să mintă că trebuie să stea la birou peste program ca să termine bilanțul de final de lună.

Monogamia, pentru oameni, e la fel ca zborul transatlantic: o chestie nenaturală cu care ne-am obișnuit în timp, de nevoie. Dar asta nu înseamnă că natura umană nu se înfioară la 10.000 de metri înplțime sau la gîndul că poți petrece o viață întreagă cu același parterner sexual. Unul care nici măcar nu vrea să vă jucați de-a șeful și assistant managerul în delegație. Sau să se lase agățat într-un bar ca și cum nu v-ați cunoaște.

Dintr-o anume perspectivă, pe care doar unii bărbați o pot motiva în public fără să roșească în obraji, monogamia poate fi considerată o boală. O practică nesănătoasă pentru masculul speciei. Un comportament aberant. Obiceiul acestor bărbați de a sexa colege de birou în timpul vreunui teambuilding poate fi considerat, într-o anume măsură, de-a dreptul terapeutic.

Bordelurile pot funcțina ca veritabile clinici de sănătate mintală pentru bărbații afectați de monogamie. S-au făcut studii. Nu găsesc acum sursa, dar știu sigur că există ceva dovedit în direcția asta. Infidelitatea bărbaților nu trebuie deci etichetată ca un abuz de încredere. Trebuie înțeleasă. Ei nu înșeală, ei se tratează. Fac “terapie prin altă”. Nu pentru că partenera pe care o au deja nu-i satisface sau nu vrea să o încerce și afară, în pădure de exemplu, ci pentru că așa le-o cere corpul. E un determinism de natură biologică ce trebuie acceptat și definit ca atare.

Bărbații nu fac decît să-și satisfacă o pornire fiziologică ce le-a fost lăsată în ADN de milioane de ani de selecție naturală. Nu înșeală pentru că nu-și mai iubesc partenerele, ci pentru că nu se pot abține, așa cum nu te poți abține să nu rîgîi după ce-ai băut o doză de Coca Cola. Una cu decolteu și craci. Din acest motiv, după aventura extraconjugală, majoritatea bărbaților se consideră “răcoriți”.

PS: Dacă bărbatul nu poate face rost de o doză de Coca Cola, merge și Pepsi.
—–

Blonda cu ochi ascuțiți, cu bucle ce tocmai renunțaseră din a se pretinde sălbatice, cu obraz de porțelan mat, cu nasul cel mai probabil cîrn și gura cel mai probabil micuță ascunse după un fular mițos, plutea desupra bicicletei ca un înger deasupra unui nor. Pedala elegant, fluid, fluent. Trebuia să pedaleze, că astfel de făpturi n-au voie să atingă pămîntul, care-i pentru muritori și pentru rîme.

Se apropia încet și ireal, ca o fantezie la care n-aș fi îndrăznit în veci să visez de frică să nu mă întind prea mult în tărîmul fantasticului. Ocolise cu grație pîlcul de porumbei pe care bunica unui copiluț bine înfofolit îl omenea cu firmituri. Eu o fixam cu privirea și ea mă ignora cu totul și eu eram totuși mulțumit că împart același spațiu și același timp cu ea.

Tabloul era încărcat de poezie. Exista o rimă implicită între toate elementele lui. Albul zăpezii ce se așternuse cu o zi înainte scotea perfect în evidență contururile personajelor. Blonda de pe bicicletă îmi stîrnea fără efort cel mai sincer fior erotic, chiar și așa, avînd doar jumătate din față descoperită. Bunica, ce la fel de bine putea să fie o doică mai bătrînă sau pur și simplu o vecină binevoitoare, evoca sentimente familiale, de timp petrecut cu apropiații în jurul unei mese încărcate, mai demult. Toate acestea în timp ce natura se prezenta într-o manieră ce nu putea fi decît dramatică. Era dramatic de frig, dramatic de urît, dramatic punct.

O priveam mut, absorbit de frumusețea cadrului, de calitatea compoziției. O splendidă fotografie mi se derula prin fața ochilor, atît de sublimă încît uitasem să mai clipesc. Uitasem să ascult sunetele orașului, muzica din căști, vocea străzii, uitasem să simt frigul, uitasem să respir. Uitasem de mine complet.

Sentimentul a fost (din fericire? din păcate?) unul pasager. După ce blonda de pe bicicletă mi-a părăsit cîmpul vizual, pustiindu-l și otrăvindu-i fîntînile, am început să-mi vin în fire. Senzațiile mi s-au întors precipitate, ca după o pauză de fumat în care s-au întins la o țigară în plus. Eram din nou cum fusesem înainte, mai mult sau mai puțin. Însă tot nu reușeam să-mi adun gîndurile, astfel că abia atunci cînd am ajuns acasă mi-am pus întrebarea pe care, sub spectrala inflență a blondei de pe bicicletă, trebuia să mi-o pun acolo unde s-au întîmplat toate acestea:

De ce într-un parc din mijlocul Clujului miroase atît de puternic a zeamă de varză?

eu n-am fost destul de iute să-i fac poză, imaginea asta e luată de aici

—–