Tocmai ce-am aflat de inepția asta incomensurabilă cu secretomania performanțelor școlare de la o fetiță de clasa a treia, sursă de încredere, și nu mi-am putut stăpîni o replică de bătrînel sictirit: “asta-i problema cu copiii din ziua de azi”. De fapt, problema cu copiii din ziua de azi e provocată de adulții din ziua de azi, niște gingași sentimentali super-sensibili care se tem ca nu cumva să rănească orgoliile fragile ale copiilor lor absolut banali.

În ziua de azi, toți copiii sînt la fel de unici și de irepetabili și de originali. Tuturor copiilor li se bagă în cap ideea că-s deosebiți, cînd știm cu toții că asta e o imposibilitate statistică. Așa ajung ăștia mici să aibă mai tîrziu percepții greșite asupra propriei valori.

Cum naiba să nu știi cine-i premiantul (a se citi tocilarul) clasei? Cum să nu știi cui o să-i vină părinții cu flori și cadouri pentru învățătoare la final de an? Aveam prin clasele I-IV o colegă atît de bătută în cap, genul care silabisea și literele simple, încît la finalul trimestrului trei, înainte să se anunțe corigenții și repetenții, părinții ei veneau la învățătoare atît de încărcați de plase că nu puteau deschide ușa decît cu fruntea. Și fata trecea clasa, dar noi știam toți cum a trecut clasa.

Cum mama dracului să mai insufli în copii un spirit de competiție dacă nici măcar nu le dai voie să-și compare calificativele*? La ce o să se raporteze toți deosebiții și unicii și specialii ăștia mici care nu primesc decît laude și încurajări oricît ar fi de tembeli? Așa-i pregătești pentru viitor, învățîndu-i să se bucure și la o amărîtă de diplomă de participare?

Singura dată cînd am luat un 5 (la chimie, dacă interesează pe cineva) am rîs în hohote. Colegul meu de bancă, care era mai bun decît mine la aproape toate materiile, luase nota 3. Asta m-a făcut să mă simt excelent, prin comparație. Dar eu, spre deosebire de copiii din ziua de azi, am știut mereu pe ce poziție eram în comparație cu colegii mei, pentru că notele nu erau secrete. Și pentru că-mi știam exact poziția, m-am străduit să ocup un loc cît mai bun în Top25-ul clasei mele.

Nu există inteligență în termeni absoluți, doar relativi. Adică prin comparație. Iohannis a ieșit președinte doar pentru că, prin comparație cu Ponta, pare un fucking geniu. Iohannis nu-i cel mai bun politician, dar e incomparabil mai bun decît Pontache Plagiarul.

Așa funcționează viața. Ești mai bun decît ceilalți, ești angajat. Ești mai interesant și mai amuzant și mai isteț decît ceilalți, primești mai mult sex. Vorbesc aici de sexul ăla bun pe care nu trebuie să-l plătești. Și dacă ești prost lipit pămîntului poți să faci mai mult sex, ba mai și cîștigi bani din asta, dar numai dacă ești cît de cît bunoacă și ai o anumită ‘flexibilitate morală’.

Dacă toți sînt la fel de deosebiți, înseamnă că nimeni nu-i deosebit. Nu se naște nimeni alfa plus sau epsilon (referință literară), dar ajunge în aceste poziții sociale prin concurs. Competiția e bună, tocmai de aia au emisiunile de talente ratinguri atît de mari. Concurența și-a dovedit meritele, pentru confirmare vezi triumful capitalist în care trăim. Notele astea secrete nu fac decît să-i încurajeze pe ăștia mici să-și ascundă cît mai bine inferioritatea.

Eu zic că trebuie să-ți asumi eșecurile, e singurul mod în care poți să treci peste ele. Dar ce știu eu? A trecut atîîîît de mult timp de cînd n-am mai primit o notă. Și dacă iau notă mai mică de 10 pe acest articol, o să supraviețuiesc. Asta pentru că am făcut școala în vremea în care notele proaste erau ascunse doar față de părinți.

—
*Calificativele – altă sinistroșenie inventată de niște sensibili care nu se pot îndura să-i spună unui copil că munca lui e de doi bani. Insuficient în loc de nota 4, Bine și Foarte bine în loc de… dracu mai știe. Care-i diferența dintre B și FB într-o țară în care “las’ că merge și-așa” e mantra majorității? Nu se spune la noi că mai binele e dușmanul binelui, descurajîndu-se orice ambiție?
—–