Skyfall (2012)

“less of a random killing machine, more of a personal statement”   Q


Casino Royale n-a fost rău, n-a fost rău deloc, dar Quantum of Solace a fost ca un epilog simplist pentru primul film cu Daniel Craig în rolul lui James Bond. În schimb, Skyfall parcă face parte dintr-o cu totul altă categorie, e cu cîteva clase mai sus decît toate celelalte, reușind în mod exemplar să împace elementele de noutate cu rețeta clasică a unui film Bond. Și o face atît de bine încît numai genericul de început e mai bun decît întreg filmul anterior.

Mi-a plăcut enorm modul inspirat prin care au fost presărate în film detaliile clasic Bond-iste: pistolul Walther PPK apărut în primul film, Dr.NO spre nemulțumirea agentului de atunci, Sean Connery, dar reinventat, o inserare mai intensă a celebrei teme Bond în coloana sonoră, alternată corect cu piesa lui Adele, miss Moneypenny, umanizarea personajului principal, Aston Martin-ul vechi, simțul umorului și schimburile spumoase de replici.
Dozarea scenelor de acțiune, suspans sau romance e făcută de regizor cu simțul și finețea unui dirijor experimentat care știe exact cînd să rupă ritmul, să prelungească tensiunea unui moment sau să crească/descrească tempo-ul pentru ca rezultatul final să fie o simfonie vizuală cum rar s-a mai întîlnit într-un film de acțiune din seria cu “cel mai celebru spion”. Apropo, “spion celebru” e o contradicție de termeni. Adaugă la asta o serie surprinzătoare de cadre artistice (scena de bătaie luminată vag-electric din spate, one point perspective-uri Kubrick-ești, piesagii superbe), o detaliere a trecutului lui Bond foarte captivantă și un conflict de natură personală și rezultatul este un film cum rar mai ai ocazia să vezi într-un mall.
Ca să nu mai zic că Javier Bardem este atît de bun în rol negativ că orice descriere sau explicație de-a mea ar fi nedreaptă față de el. De la inevitabilul monolog în care îi explică eroului motivația lui și pînă la momentul morții (nu e spoiler, băiatul rău dintr-un film Bond nu are cum să scape), orice gest sau replică de-a sa e desăvîrșită, e dincolo de perfecțiune, ridicînd în înaltul ionosferei ștacheta pentru viitorii potențiali antieroi Bond. Ce mai, Javier e incredibil și trebuie văzut. La fel și filmul, e un “musai de văzut”.
Mi-a plăcut și faptul că s-a exploatat puțin vulnerabilitatea lui James Bond, care chiar dacă e un super-spion expert în arte marțiale, arta seducției și operarea oricărui fel de mașinărie cu motor, are și hibe de caracter, probleme psihice și slăbiciuni ca tot omu’, nu e complet detașat, dur și lipsit de sentimente precum vrea el să pară. Ceea ce-l umanizează și-l face mai ușor plăcubil. Iar mie, după cum am mai spus, mi-a plăcut enorm.
Singurul lucru pentru care-i dau 9,5 (în capul meu, nu în vreun context în care să conteze) și nu 10 este din cauza unei chestii care, obiectiv vorbind, nu are nici o relevanță cu calitatea scenariului sau filmului în sine, fiind doar un lucru care mă deranjează pe mine personal, din varii motive. Explicația, care ar putea fi considerată drept un mic spoiler de unii, urmează mai jos, după melodia lui Adele.
Ce nu mi-a plăcut mie în filmele Bond ale lui Daniel Craig este că, în fiecare din ele, fără excepție, moare cîte o femeie frumoasă. În Casino Royale una din ele este torturată, parcă, și lăsată într-un hamac, după care personajul Evei Green se sinucide ca proasta în lift, sub apă. În Quantum of Solace o roșcată foarte simpatică este înecată cu țiței și întinsă pe cearșafurile albe ale camerei de hotel, ca avertizare. În Skyfall se întîmplă același lucru – moare o bunăciune, ceea ce mi se pare o cruditate fără proporții.
Și dacă stau bine să mă gîndesc, parcă fiecare din ele moare după ce a fost sedusă și sexată de Jimmy al nostru. Ceea ce mă face să cred că penisul lui e cumva blestemat să nu se poată bucura de aceeași gazdă de mai multe ori. 
Săracul James Bond…
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.