The Last Witch Hunter e o discotecă de film în care personajele își poartă motivațiile pe mînecă mai ceva ca la o petrecere cu brățări. Vrăjeală video și luminițe colorate și niște fum pe deasupra ca să-i deruteze pe cei care-s destul de naivi să caute un tîlc într-o producție care face ca și o glumă precum Hansel și Gretel, vînători de vrăjitoare să pară un demers cerebral și introspectiv.

nu c-ar conta la ceva, dar poza e de aici

Vikingul Diesel, vînător de vrăjitoare și beard brother medieval, se pricopsește cu o blestemată de nemurire, astfel că-și dedică timpul în slujba Serviciului de Control al Vrăjitoarelor, pe care le păstorește și în care bagă spaima cu lejeritatea cu care băga mașini furate în viteza a doua în Fast & Furious. Cînd treaba se împute și un hipster bătrîn vrea să o readucă la viață pe farmazoana malefică ce a strînit adrenalina în scena de deschidere a filmului, Vin Diesel se înhăitează cu roșcata ce i-a frînt inima lui Jon Snow (fix înainte de a-i fi frînte și restul de organe de către frații lui negri) și pornește într-o aventură ce ar stîrni indivie doar printre colegii mai mici ai lui Harry Potter.

În fine, filmul nu-i o capodoperă, deși trailerul acesta m-a indus puțin în eroare, trezindu-mi intersul pentru a vedea un fel de Pitch Black combinat cu Constantine. Nedumerirea mea e alta, și e legată de film doar tangențial, pentru că am sesizat chestia asta și prin alte filme sau cărți. E vorba despre magie și despre vechimea ei.

Magia pare a fi asemănătoare vinului – cu cît e mai veche, cu atît e mai potentă. Incantațiile antice le surclasează pe cele mai fresh, proaspăt stoarse. Vrăjeala, cu cît e mai vintage, cu atît e mai puternică. Treaba asta pare a fi acceptată în mod unanim de majoritatea ficțiunilor. Dar eu cred că ar trebui să fie tocmai invers. Magia e ca și tehnologia: cel care o folosește și îi imprimă voința proprie o plasează într-o extremă sau alta. Magia e o unealtă, e ca și tehnologia. Poate fi extrem de distructivă și de periculoasă în mînile nepotrivite, așa cum la fel de bine poate să fie o binecuvîntare dacă e folosită în slujba binelui cu B mare. E elementar, dragul meu Diesel.

Să vii cu niște magie prăfuită la un duel de supranaturali e ca și cum ai scutura sulița la niște tipi înarmați cu mitraliere laserificate (ce-o mai fi însemnînd și asta). Se pornește de la premisa că domeniul magiei nu avansează deloc. S-au stabilit niște vrăji cu mii de ani în urmă și gata. Cele mai bune s-au uitat și au rămas doar cîteva, așa, de formă. Astfel că atunci cînd vreun împătimit dezgroapă texte vechi, se încarcă instant cu cunoaștere și-i nimicește pe săracii moderni, care n-au progresat deloc în studiul farmecelor și vrăjilor. Jalnic!

Vreau să văd un fantasy în care băieții care au în posesie cea mai noua magie cîștigă orice luptă. Așa cum cel mai nou telefon te face șmecher (vreo săptămînă, două, maxim!), așa și cele mai noi vrăji ar trebui să înfrîngă orice fantasmagorie expirată din secolele trecute.

Nu de alta, dar e ilogic ca magia să fie singurul domeniu care nu se înnoiește. Se fac descoperiri noi în toate științele, apar teorii noi, cărți noi, stiluri muzicale noi, haine noi, feluri de mîncare noi, dar magia e mereu aceeași.

#dezamăgitor
—–