Guillermo del Torro a scris o trilogie fantastică cu Chuck Hogan. The Strain începe excelent, cu un avion care aterizează și, două minute mai târziu, încetează orice comunicare cu turnul de control. Treptat, se descoperă că toții oamenii din el au murit în condiții suspecte imediat după aterizare. Agitație, investigații, semne ciudate pe gât, carantină și o cutie de lemn sculptată artistic plină cu pământ.

Suspansul grosuț și dezvăluirea lentă a Vampirului m-au încântat teribil. Cartea mi-a picat bine, așa cum puține mai reușiseră până atunci. Poate doar Hobbitul, Stăpânul Inelelor, niște Karl May, Ender’s Game, Fundația, Dune, jumate dintre Stephen King-uri și, dacă mă aplec cu sârg asupra listei de lecturi, multe altele. În fine.

Vampirismul lui del Torro s-a răspândit prin iubire. Oamenii infectați se transformau în vampiri și se întorceau la cei iubiți, ca să-i infecteze și pe ei. Exact cum fac acum oamenii care se întorc din zone coronavirusate. Îmi și imaginez un montaj artistic cu oameni palizi cu canini supradimensionați marșând lent către familiile lor pe melodia “Hai acasă” a lui Gil Dobrică. Chestia asta îmi place enorm. E un drum spre apocalipsă pavat cu dragoste. Din dorința de a te simți în siguranță, îi pui în pericol pe cei la care ții cel mai mult. Umanitatea are un destin tragic ineluctabil întipărit în ADN.

Mă gândesc acum la alte cărți ale căror acțiune aș putea-o vedea imitată în viața reală. World War Z e super țeapănă pe domeniul zombie, nu se compară cu filmul. Are un capitol despre oamenii care nu s-au infectat de zombiism, dar se comportă ca niște zombie, pe motiv de destrămare psihică. Quislingi, numiți după un politician norveg care a colaborat cu naziștii. Mă gândesc la The Road și la căruciorul cu zdrențe pe care cei doi îl plimbau prin ploaie, cenușă și canibalism. Mă gândesc la The last man on Earth, vânătorul de vampiri care descoperă că el, fiind diferit de toți ceilalți, este adevăratul monstru.

Mă gândesc că e plăcut să ni se confirme chiar și cele mai urâte previziuni. E ca fenomenul Baader-Meinhof, cel care dă numele acelei chestii ciudate prin trecem cu toții: descoperim o chestie nouă sau învățăm un cuvânt precum “ineluctabil” și apoi îl găsim peste tot. Ha! Știam eu că așa o să se întâmple, ne spunem fiecare dintre noi înainte să fim mușcați de gât de o iubită, un soț, o mamă sau văru’ din Italia.

Viața imită arta și moartea e succesiunea firească a vieții. Să ne consolăm cu faptul că măcar vom muri artistic.

Foto: screenrant.com