Știm cu toții cum e să fii împovărat de propriul talent, să fii mereu la un alt nivel, să te suprinzi pe tine însuți în mod constant. Uneori acesta e un lucru bun, îți hrănește mândria, îți înseninează ziua, îți face existența puțin mai suportabilă. Dar nu întotdeauna.

Un caz de-a dreptul absurd este cel al unui mim care a murit sufocat în timp ce se prefăcea blocat într-o cutie care se micșora într-una. Sau într-o cameră a cărei pereți se apropiau din ce în ce mai mult. Nu se știe cu exactitate.

Fiind un mim foarte bun, un mim chiar excelent, el nu doar că și-a convins audiența că pereții îl strâng ca într-o menghină, dar a ajuns și cu autosugestia la un asemenea nivel încât era convins că chiar se află într-o cutie invizibilă, deși total nejustificată. S-a speriat în asemenea hal că va rămâne fără aer încât inima i s-a oprit chiar în timpul performaneți, el abia apucând să mimeze niște lacrimi care îi cădeau de pe obraz, lacrimi pe care el le aduna în palma stângă făcută căuș.

Expresia de artist chinuit de propria artă ajunge astfel pe noi culmi ale ridicolului, odată cu eliberarea certificatului de deces ce avea excesul de zel artistic drept cauză a morții. Un grup de prieteni apropiați au mimat o înduioșătoare deși foarte tăcută înmormântare, completă cu un coșciug invizibil coborât într-o groapă inexistentă cu sfoară imaginară, pentru că trupul său fusese de fapt incinerat cu o zi înainte.

———-
—–
–