I cared more about the words than the girl that made me write them
Filmul acesta are un merit deosebit: are o poveste extraordinară, care este învelită într-o poveste bunicică, după care toate acestea sunt înfășurate într-o poveste meh. Dacă diavolul se ascunde în detalii, în acest caz perfecțiunea e camuflată într-un film relativ mediocru. Dar să vedem părțile slabe mai întîi.
Bradley Cooper nu aduce nimic nou din punct de vedere actoricesc, își face treaba serios și consecvent, ca un contabil. Deci deloc remarcabil. Nu mi s-a părut convingător nici atunci când plângea. Zoe Saldana, iubita lui din film, cea pe care sigur n-o țineți minte din roluri ignorabile precum cel din Colombiana, Star Trek sau pe post de maimuța aia albastră din Avatar (rol pe care chiar putea să-l facă oricine) este la fel de ștearsă. De fapt, personajele nici n-au timp să fie conturate, filmul fiind rupt în 3 povești care intră una-n alta ca un set de păpuși rusești.
pozele sunt de pe Google, na! |
Olivia Wilde, asistenta preferată a lui Dr. House, parcă a mai pus ceva cărniță pe ea, ceea ce nu-i rău deloc, dar asta o știu doar după ce am văzut-o goală în Deadfall. M-am tot uitat la ea și am încercat să-mi dau seama ce anume găsește lumea atrăgător la ea și am ajuns la concluzia că în cazul ei succesul este 50% atitudine și zîmbet și 50% frunte. Dennis Quaid încearcă să-și amîne cumva tranziția către anonimat, dar părerea mea este că nu ar mai trebui să se zbată și să-și accepte statutul de un actor care era aproape bun pe vremuri.
Ceea ce mă aduce în sfîrșit la Jeremy Irons, singurul motiv pentru care filmul merită văzut, ba chiar singurul ingredient care face ciulamaua asta digerabilă. Prestația lui stă pe picioare solide, ca elefantul. Nici nu mă așteptam la mai puțin de la el. Nici povestea nu e rea deloc, cel puțin cea din centru, cea în jurul căreia se brodează celelalte, ba chiar este înduioșătoare în sentimentalismul ei naiv, dar rezultatul final îmi evocă imaginea unei picturi drăguțe și triste dar care este încadrată de două rame kitschoase în loc de una discretă. Dar ăsta sunt doar eu, îmi plac la nebunie poveștile de dragoste care nu funcționează din motive de Fuck you! That’s why! Din aceleași motive mă mai uit din cînd în cînd la Blue Valentine, dintr-un masochism emoțional asumat. Pentru că uneori chiar nu există piedici în calea happily ever after-ului dar acesta refuză totuși în mod prostesc să se concretizeze. Pentru că viața caută justificări, ea doar se întîmplă.
În mare, este un film despre cuvinte. Și despre cît sunt ele de nocive. Un ochi ager ar putea chiar vedea filmul ca o acuză subtilă a guvernului american vizavi de plagiatul lui Ponta, un guvern care a fost mereu implicat în procesul de conducere al țării noastre. Mai multe n-aș prea avea de zis, mie mi-a plăcut, așa slăbuț cum e, cu voiceover-uri excesive, murănguriste, cu patetisme uberexploatate și discuții care se vor pline de însemnătate și substanță. Și mă bucur că a fost așa cum a fost, adică putea fi chiar mai rău – putea avea un happy-end.
. .
.