Cine nu și-a imaginat cel puțin o dată că-și spînzură șeful de propriile boașe și că-i smulge apoi meticulos  unghiile și dinții cu un clește ruginit în timp ce ascultă la volum maxim cîntece gregoriene? Sunt sigur că mulți dintre voi, deși poate că nivelul detaliilor nu e atît de ridicat. Cum ar fi dacă toate frustrările, toate resentimentele reprimate și toate meschinăriile mărunte specific umane și-ar găsi o supapă de evacuare într-o singură noapte a anului, cînd vreme de 12 ore atît legalitatea cît și moralitatea își iau un time-out? Cum ar fi oare dacă toată acestea ar contribui în mod neașteptat și paradoxal la dezvoltarea societății? O societate pe care ororile “epurării” anuale au dus-o pe culmile progresului și gloriei economice.

Unii ar spune că e o prostie incomensurabilă, alții ar fi de părere că e o premisă interesantă, cel puțin la nivel speculativ, dar că acest sclipitor vîrf de iceberg scenaristic nu este susținut de nimic sub suprafața lină a ipoteticului. Că nu există detașare atît de rece și calculată încît acțiunile săvîrșite în noaptea în care violența de orice fel are dezlegare de la lege să nu aibă consecințe pe parcursul celorlalte 364 de zile de pace edenică. Că singur n-o să-l vezi cu aceiași ochi pe vecinul care a încercat să te omoare doar pentru că bilanțul tău fiscal pe anul precedent a fost mai puțin roșu decît al lui.

La un scrutin mai atent, ipoteza e discreditată de mai multe neconcordanțe, însă reușește să-ți mențină o atractivitate greu de alungat. Cel puțin pentru unele firi mai visătoare, cum sunt eu (și coșmarul tot un fel de vis e). Sau pentru sociopați. Sau pentru oamenii care se întreabă mereu “ce-ar fi dacă”. Oamenii care sunt de acord că selecția naturală are efecte pozitive pe termen lung și că natura umană este violentă prin definiție (progresul se naște doar din conflict). Oameni care conștientizează faptul că o astfel de curățire nu face decît să adîncească inechitatea socială, întrucît majoritatea celor vizați de găștile de “curățători” formate ad-hoc sunt cei săraci, cei care n-au posibilități financiare de a-și asigura o protecție corespunzătoare. Adică exact “your tired, your poor, your huddled masses” pe care Statuia Libertății îi invită să îngrașe (nu îngroașe) rîndurile celei mai grozave democrații din multivers.

Filmul e departe de-a fi o capodoperă, e doar foarte bun in my twisted opinion, în special grație potențialului speculativ pe care-l stîrnește premisa, oricît de scandaloasă ar părea ea la o analiză mai atentă. Faptul că ipoteza filmului predispune la o introspecție legată de propria capacitate violentă, mai mult sau mai puțin justificată moral, e doar cireașa de pe un tort binișor închegat, dar cu gust previzibil.

Cu o imagistică superbă și o gradare potrivită a suspansului, cu o doză consistentă de clișee și trucuri ieftine, filmul se dovedește a fi o analiză destul de bună a naturii umane și a comportamentului acesteia în condiții excepționale. Sau măcar a naturii americane, care nu are prea multe în comun cu umanitatea. Relativ scurt, concis, fără prea multe exploatări artistice ale conflictului, The Purge rămîne una dintre cele mai plăcute surprize din ultima vreme.

Acestea fiind spuse, refularea legalizată a tuturor resentimentelor sub forma lor cea mai agresivă nu poate fi acceptabilă oricît de mare ar fi aportul la bunul mers al societății per ansamblu. Catharsisul violent nu poate fi privit ca un eveniment singular, cel puțin nu din prisma legii newtoniene care spune că orice acțiune are o reacțiune (ochi pentru ochi lasă întreaga lume oarbă, vorba lui Gandhi).
. . .
. .
.