F. Scott Fitzgerald

Prima problemă a filmului a fost că au existat așteptări imense din partea lui. Ceea ce, de cele mai multe ori, nu face bine. Pentru că și atunci cînd ele sunt atinse, sentimentul predominant este acela de Well… no surprises here… așa cum am pățit și la The Hobbit. A doua problemă este coloana sonoră, care în loc să susțină și să completeze coloana vizuală, o eclipsează pe alocuri și transformă filmul într-un frumos și superficial videoclip cu accente vintage. Anacronismul atît de blamat al influenței MTV în dulcele stil clasic al perioadei anilor ’20 ar fi fost digerabil dacă se renunța la serviciile lui Jay-Z și la muzichia lui. Și hai să-l dăm afară și pe will.i.am dacă tot ne-am apucat de curățenie. Și pe Fergie. Deci rămîne Lana del Rey pe repeat, ceea ce nu cred c-ar deranja pe nimeni.

În rest, melanjul muzical a fost bine folosit întru încărcarea sentimentală a unei ecranizări ușurele care nici în cele mai bune condiții nu poate strecura prin ecran sublimul literar al operei în forma ei originală, cea de pe hîrtie. Nici voice-over-ul lui Nick Carraway și nici replicile culese mot-a-mot din carte și nici talentele artistice ale celui mai ignorat de Oscaruri actor al Hollywoodului n-au cum să scoată frumuseți din bubele și mucegaiul care s-a adunat pe pereții inspiraționali ai regizorului Baz Luhrman în timp ce acesta medita la remixarea unei clasice povești amoroase americane pe beat-uri de pop și hip-hop.

“You’re no Ryan Gosling”, spune privirea ei

Și pentru că Marele Gatsby nu-i decît un fel de Romeo și Julieta ceva mai actual și  în care istorica rîcă familială e înlocuită de prejudiciile și convențiile sociale, prezența lui Leo s-a impus de la sine. Asta chiar dacă băiatul Leonardo nu-i decît o copie ștearsă a bărbatului Robert Redford, care în vara lui ’74 storsese tot ce se putea din acest rol (stă ca dovadă și cantitatea colosală de transpirație care se poate observa în acel film). Dar, ca să fiu sincer, ritmul mai lent al ecranizării din ’74 i-a permis lui Robert să-și expună mai bine sfîrșeala sufletească pricinuită de un caz mult prea prelungit de tînjeală telenovelistică după aleasa inimii lui. Optimismul lui superlativ pe care îl lăuda Nick (într-o perioadă în care Wall-Street-ul era pe val chiar și iarna și optimismul general atingea cote paroxistice) nu mi se pare decît o naivitate puerilă alimentată de o ambiție prostească.

Dar asta doar dacă mi se permite să reduc în mod simplist întreaga poveste la un sinopsis deloc măgulitor. Așa cum nemăgulitoare au fost și momentele comice inoportun plasate (la prima întîlnire a lui Gatsby cu Daisy, partea cu ceasul stricat), momente care n-au făcut decît să decredibilizeze o tensiune care ar fi trebuit nu doar să te atingă prin ecran, ci chiar să-ți verse porția de nachos pe piept. Apropo, să ronțăi nachos la Marele Gatsby e ca și cum ai sparge semnițe la concertul de anul nou, ăla din Viena, nu alea din Piața Constituției. Dar asta e deja altă discuție.

Se vede că e un tip vechi de mașină, locul mortului era pe atunci pe partea stîngă

În fine, pe lîngă scenografia minuțios încărcată și o imagine impecabilă, dar sabotată puțin de un 3D inutil, o Carrey Mulligan care nu trebuie să facă nimic decît să stea acolo și să arate bine, plus doi actori secundari (Joel Edgerton și Elizabeth Debicki) care au mai abătut atenția de searbădul subliminal al idilei principale, filmul mai are meritul incontestabil de a-l face pe Tobey Maguire să pară un actor decent. Timp de 2 ore aproape că am și uitat de dansul lui de băiat rău din zeama aia de tomberon care s-a numit Spider-Man 3. Dar cred că l-a ajutat mult și natura personajului. Am mai spus, Gatsby e Great din scriitură, nu din adaptările lui pentru mainstream. Nu zic, e bine că știe mai multă lume despre această capodoperă, dar părerile sunt ca și găurile în fund – toată lumea le are, dar nu toată lumea ar trebui să și le expună.

Gatsby e decent ca film, e absolut fantastic ca videoclip și e de-a dreptul sublim ca poveste scrisă.

. .

.