După un an în care cele mai apreciate piese muzicale au fost Nossa lui Michel Telo și Gangnam Style-ul lui PSY, parcă sunt puțin dezamăgit că nu ne-a exterminat apocalipsa. Dacă milioanele de ani de evoluție, de zbucium istoric și descoperiri științifice n-au reușit să ne avansaze mai mult de atît din punct de vedere intelectual și noi, ca oameni, am rămas astfel înglodați într-o lucie mediocritate, ca niște drone acreierate care salivează într-un monitor la dansul absurd al unui asiatic kitschos, de un miliard de ori!, cred că ar fi fost potrivit ca mizera noastră existență să fie curmată de calendarul mayaș. N-a fost să fie, deci nu ne rămâne decît să mayașteptăm alte apocalipse. Pumnii strînși pentru una cu zombii!
Seeking a friend for the end of the world, filmul, îmi dă în mare parte dreptate. Pentru unii, apocalipsa este cel mai bun lucru care se putea întîmpla. Preludiul morții iminente, la fel ca moartea în sine, este un mare egalizator (nobody is anybody’s anything anymore) care anulează toate regulile și convențiile pre-existente și face ca orice consecință să devină redundantă (nu-i mai pasă nimănui dacă rămîne însărcinat, dacă ai vreo boală venerică, dacă ai puța mică sau dacă sunteți rude).
Comportamentul aparent absurd care precede sfîrșitul zilelor nu face decît să scoată în evidență futilitatea existenței umane de pînă atunci, inutilitatea oricărei acțiuni anterioare și autoamăgirea asumată de care este nevoie pentru a trece optimist prin viață. Cel puțin prima parte a filmului, prezentarea prăpădului civilizației în tonuri ironice, modul prin care oamenii compensează în ultimele zile de viață pentru toate înfrînările autoimpuse de-a lungul anilor, declinul delirant al societății, mi se par unele dintre cele mai amuzante scene din ultimii ani. Asta pentru că eu știu aprecia cum trebuie umorul negru morbid subtil al situației. Asigurările de Apocalipsă, petrecerile cu heroină, preocupările mărunte chiar și în fața certitudinii morții, sinceritatea crudă, îmbătatul copiilor și renunțarea la orice precauție sunt doar câteva din ingredientele care fac deliciul vizionării filmului. Umorul sec al lui Steve Carell e folosit corect. Keira Knightley e la fel de insipidă ca întotdeauna, dar nu deranjează foarte mult. Ce mai, e o frumusețe de film, numai bun de urmărit dacă și voi sunteți sătui de potopul de filme sezoniere doldora de sentimentalisme ieftine și superficialități decorative.

Dar nu despre asta vroiam să vorbesc, ci despre sfîrșituri, iar faptul că sfîrșitul anului e la cîteva zile distanță e doar o coincidență simpatică. Take this waltz este un film despre despre ciclicitate și moartea pasiunii, despre repetitivitatea trăirilor umane, despre viața într-o relație și despre etapele unei relații. Margot (Michelle Williams) și Lou (Seth Rogen) sunt un cuplu intrat deja în coregrafia plictisitoare a vieții în doi, acea zonă crepusculară în care încerci să te convingi că celălalt este tot ce îți trebuie în viață, acele momente în care-ți dai seama că nu mai reușești să te amăgești nici măcar pe tine, darămite pe alții. Așa că, atunci cînd apare, Daniel (Luke Kirby) stîrnește un uragan de emoții în tînăra casnică, un potop de contradicții interne care-i sfîșie fibra unei tihne precare, complicîndu-i în mod nu tocmai neplăcut rutina cu aluzii, interogații incomode și priviri lungi, încărcate.

„Și totuși murim repetat” spunea Adrian Păunescu și avea dreptate, și eu aș completa prin a spune că fiecare această moarte repetată e urmată de o înviere, o trezire în primăvara iubirii alături de cineva nou. Asta pentru cei care găsesc un anumit confort în monogamia în serie. Morala filmului este elocvent exprimată undeva pe la jumătate, în zona dușurilor din cadrul unui bazin, unde două grupuri de femei de spală. Cele aproape tinere vorbesc despre cît de frumos ar fi s-o ia de la capăt, romantic vorbind, cu cineva necunoscut, cu care să se descopere reciproc și cu care să aibă ce povesti și cu care să meargă la restaurant sau în oraș pentru conversații profunde și nu doar pentru mîncare, iar una din cele bătrîne spune cu înțelepciune că pînă și lucrurile noi îmbătrînesc. Axiomă care se dovedește a fi profetică într-un final, după ce vedem că nevasta disperată trece prin aceleași etape conjugale cu noul partener ca și cu cel vechi. Cercul se închide ermetic cu o tavă de brioșe, după o creștere agonizant de lentă și un declin amețitor, frumos structrat și stilizat, oferit printr-un tur de forță al camerei.

Seth Rogen nu pare făcut pentru filme serioase, deși nu se face complet de rușine, Michelle Williams fiind la fel de înnorată ca-n Blue Valentine, film față de care paralelele nu se opresc aici. Într-un fel, e exact genul de film care nu trebuie văzut de sărbători, pentru că demonstrează empiric imposibilitatea happy-end-urilor, degradarea în timp a oricăror legături sentimentale fiind inevitabilă, indiferent de eforturile depuse. E greu să te mulțumești cu ceea ce ai, orice ar însemna asta, iar cei care reușesc totuși să facă asta sunt cu adevărat fericiţi, pentru că a lor este împărăția cerurilor  🙂
. .
.