Tag Archives: vreme

Plimbându-l pe Dobby – 3 decembrie

Detest compromisul meteorologic pe care îl reprezintă lapovița. Insuficient de încrezătoare pentru a-și asuma rolul de ninsoare cinstită, bucurând deopotrivă copiii care se trezesc târziu și firmele cu contracte de deszăpezire, dar prea mândră pentru a se mulțumi cu atribuțiile unei ploi tomnatice târzii ce blagoslovește firile sensibile cu simțăminte poetice, lapovița e soluția de mijloc care nu mulțumește pe nimeni. Dacă ploaia ar fi o prăjitură cu ciocolată și ninsoarea ar fi o înghețată de vanilie, lapovița ar fi cea mai proastă combinație posibilă a celor două: o linguriță de inox într-un cornet gol.

Eu cu talpa bocancului, Dobby cu lăbuța, amândoi călcam asfaltul rece, ocolind bălți, noroaie și mormane de frunze în plin proces de descompunere. Plimbare scurtă azi, doar jumătate din traseul ce trece pe lângă copacul nesimțit. Am tăiat-o printre case, pe cărarea pavată ce duce din stradă până la blocul pe care scrie anti-unguri. Presupun că mesajul e unul discriminatoriu și că anti-ungurii nu sunt un aperitiv care se servește înainte de unguri (așa cum antipasti sunt preludiul pastelor) la cina unor canibali .

Discriminarea e stupidă și ilogică, dar poate fi justificată în condițiile în care cel discriminat își poate schimba trăsătura care îl face ținta discriminării. Un african nu-și poate schimba culoarea pielii. Un homosexual nu-și poate schimba orientarea. Un ungur, chiar și în eventualitatea în care l-ai putea convinge că greșește în a fi ungur, nu își poate schimba ungurimea. E imposibil să aibă vreo influență semnficativă asupra locului în care s-a născut, a etniei, a limbii materne sau a dragostei pe care o nutrește față de cizmele înalte, mustățile mici și boiaua roșie. Ungurul nu o să renunțe la ungurie în urma unui discurs bine argumentat. Nici să vrea, n-ar avea cum s-o facă.

Un prost, dacă îi oferi instrumentele necesare să se dezvolte intelectual, ar putea, teoretic, înceta să mai fie prost. În concluzie, din punct de vedere moral, e permis să-i discriminezi pe oamenii proști pentru că, deși ar putea fi oricum altcumva, se limitează intenționat și aleg să fie proști. Apoi își anunță public prostia vandalizând blocuri cu mesaje pline de ură.

Câinii ar avea motive destule să fie rasiști, în lume fiind catalogate peste trei sute de rase distincte de câini. Dar nu sunt. Câinii se plac, se urăsc sau se ignoră fără să țină cont de rasă. Tot ce contează pentru ei e mirosul fundului. Aceasta e o lecție pe care am putea s-o învățăm și noi de la prietenii noștri canini.

Plimbându-l pe Dobby – 22 noiembrie

Un duș neconvingător se prelinge stupid dintr-un cer de culoarea mortului. Norii refuză să iasă în evidență prin forme sau culori originale și se confundă unii cu alții într-o masă amorfă ce plutește deasupra orașului ca o spumă murdară. Aerul soios și rece se lipește de tine cu insistența jenată a unui prieten care îți cere bani.

Ca un rebel, l-am plimbat pe Dobby pe o vreme de să nu scoți câinele din casă.

I-am redus ieșirile la doar două pe zi, dimineața și după-masa. Scurte și orientate către rezultate, ca proiectele corporatiștilor. Sper să am parte de susținerea necesară din partea vezicii lui. Stau cu ochii pe el ca pe artificiile de Revelion, să nu cumva să se scape pe unul din cele două covoare care deranjează monotonia parchetului. Până acum, a avut un singur accident. A cruțat covoarele, a făcut pe parchet. Totuși, sper să fie un incident izolat și să-l obișnuiesc cu două ieșiri zilnice.

Între timp, încerc să găsesc soluții pentru a gestiona o eventuală dezamăgire, dar întâmpin dificultăți. Cu un copil, mi-ar fi ușor să-mi justific eșecul. În cazul copilului, indiferent de lecția care i-ar scăpa, aș da vina pe personalitatea lui puternică. Aș invoca atitudinea rebelă pe care a moștenit-o de la mine. Aș aprecia că se opune sistemului și i-aș felicita încăpățânarea cu care rezistă dresurii. Lui Dobby nu pot să-i atribui trăsături umane, nu pot să-i raționalizez neajunsurile și nu pot să-i găsesc scuze facile. E doar un câine.

În cazul câinelui, nu pot da vina nici pe nepriceperea sau dezinteresul dascălilor, căci eu sunt dascălul. Ar fi culmea să-mi recunosc singur incompetența!

Pe de altă parte, ce drept am eu să dresez o ființă care nu vrea să fie dresată? Cu ce autoritate? Doar pentru că am dat bani pe ea sau pentru că o hrănesc și îi ofer adăpost? De ce să-i impun câinelui să se conformeze unor standarde stabilite arbitrar de o entitate inconsistentă și superficială cum este societatea actuală din acest capăt de lume, în acest punct singular din istorie?

De când s-a stricat vremea, Dobby e mai irascibil, mai agresiv. Latră mai mult și mai apăsat. Posibil să mă înjure că l-am scos afară în frig, nu știu. Degeaba îl smucesc de lesă și-l sâsâi, că nu reușesc să-i potolesc avântul. Am început să-mi închipui că îi latră doar pe oamenii care merită să fie lătrați. În categoria asta intră nouăzeci și nouă la sută din populație, deci sunt acoperit. Mă forțează, astfel, să devin creativ.

Mă uit la vreun moș încărcat de plase pe care-l mârâie dobitocul ăsta mic și recunosc în el tipologia bătrânului care-i alungă pe copiii gălăgioși din dreptul balconului său. Merită să fie certat de câine. Merită chiar să fie uitat într-un azil. Pe doamna cu pălărie o latră pentru că, probabil, e genul de femeie care plătește cu cardul non-contactless când își cumpără un pachet de gumă de mestecat, prelungind inutil statul la coadă pentru ceilalți clienți. Merită să fie lătrată. Merită și să fie scuipată discret pe palton de cei care se grăbesc. Tipul care face jogging în haine mulate pare genul de bărbat ultracompetitiv care știe mereu un vin mai bun decât cel pe care i-l oferi tu sau a văzut un film mai bun decât cel pe care i-l recomanzi. Merită să fie lătrat, dar merită și să i se pună piedică în timp ce coboară în fugă o pantă abruptă.

Toți merită lătrați. Unii pentru că aruncă chiștoacele pe jos, lângă coșul de gunoi, alții pentru că nu lasă bacșiș la restaurantele unde au fost serviți ireproșabil. Unii pentru că spun metru patrat în loc de metru pătrat, ca și cum le-ar fi greu să vorbească cu diacritice, alții pentru că te claxonează în secunda în care s-a făcut verde semaforul. Unii pentru că postează pe Facebook statusuri criptice adresate clar unei persoane anume, alții pentru că se poziționează prea aproape de tine în șirul de pișoare din toaleta mall-ului. Nimeni nu e perfect și nimeni nu e mai presus de lătrat.

Rămâne doar să descopăr motivul pentru care Dobby mă latră pe mine. Eu chiar nu merit un asemenea tratament.

Plimbându-l pe Dobby – 3 noiembrie

Ploua insesizabil, dar ploua. În lumina murdară a amiezii, un om și un câine se târau scurși de vlagă printre stropii de ploaie de mărimea oului de păduche. Trebuie să compari dimensiunea precipitațiilor cu diferite tipuri de ouă. E obligatoriu. Așa am văzut eu că se face. Grindina e întotdeauna de mărimea oului de găină, de prepeliță, de cuc sau de bibilică. Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Oamenii care dau declarații la tv nici nu concep să nu compare bulgării de gheață care pică din cer, stricându-le culturile, cu ouăle de pasăre. Aici mi se pare că se limitează, căci nu numai păsările depun ouă. Ar putea, într-o sforțare creativă nespecifică lor, să-i explice reporterului că răsadurile le-au fost distruse de bucăți de grindină lungiețe precum oul de șarpe sau rotunjoare ca ouăle de broască țestoasă. Ar fi ceva nou, demn de urmărit.

Picurii de ploaie sau fulgii de zăpadă, oricât de mici și de bidimensionali, ar trebui și ei comparați cu ouăle animalelor. Oamenii supărați pe manifestările extreme ale vremii ar putea să spună că a plouat întreaga noapte cu stropi de mărimea oului de pește sau că a nins încontinuu trei zile cu fulgi cât oul de salamandră. Sărmanii oameni n-au curaj să se arunce la comparații atât de poetice. Le lipsesc – culmea! – tocmai ouăle.

Ploua fin, ca dintr-un pulverizator imens. Mă așteptam ca în orice moment să coboare dintre nori o mână uriașă ținând o cârpă sau un mănuchi de șervețele de hârtie cu care să curețe mizeria orașului, lăsând în urmă străzi imaculate, clădiri sclipicioase și oameni transparenți.

Dobby simțea la fel, presupun. Lătra către ceruri de parcă avea o problemă personală cu Dumnezeu și voia să-l ia la rost. L-am smucit de câteva ori de lesă, cerându-i să înceteze cu circul, dar mi-a ignorat rugămințile cu o detașare lejeră pe care doar pisicile credeam că o pot afișa. L-am lăsat să-și răcească gura, realizând cât de nedrept am fost să-l acuz că face circ.

Circul nu-i niciodată ceva rău sau deranjant. Circul e o bucurie pentru toți cei care asistă la el.

Apropo de circ. Când cineva provoacă un scandal nejustificat sau își exagerează gălăgios manifestările, se spune că face “circ ieftin”. Dar când cinvea se revoltă elegant și își exprimă punctul de vedere în cel mai coerent și civilizat mod, folosind acrobații intelectuale complexe și o dresură fină a limbajului, nu se spune că face “circ scump”. Ar trebui. Există o diferență enormă între circul făcut de amatori, cu două zebre și un clown, și Cirque du Soleil.

Ploaia măruntă era ca o ceață subțire care îmi pica în cap. Dobby terminase de marcat pereți și eu îmi terminasem observațiile despre lumea înconjurătoare, așa că am intrat amândoi în casă, la cald, de unde v-am povestit toate acestea.

Plimbându-l pe Dobby – 30 octombrie

Dobby, câinele meu, e atât de mic, încât n-ar putea niciodată face parte dintr-un lanț trofic. Eventual dintr-o brățară trofică sau un inel trofic. Broșă nu, pentru că broșele sunt stupide. Oricum, ar trebui inclus într-o bijuterie diminutivă, mai mică decât un lănțișor trofic. Un ecosistem restrâns în care Dobby mănâncă ce mizerii mai găsește pe jos – coji de pâine, scuipați semiuscați și iarbă – și pe el nu-l mănâncă nimeni. Mă uit la el și nu-mi vine să-l iau în serios ca animal. E doar o jucărie de pluș peste care s-a suflat viață și chef de ronțăit șosete.

Așa cum Dobby nu-i destul de animal pentru a se integra într-un lanț trofic care să nu conțină pungi de bobițe urât mirositoare, așa nu cred că m-aș interga nici eu într-un cerc de prieteni. Deocamdată, n-am destui pentru a forma un cerc. În cel mai bun caz, am un semicerc de prieteni. Un arc de cerc de prieteni. Și nici sfera mea de influență nu arată prea bine. Sincer să fiu, nici măcar nu e o sferă. E un paralelipiped dreptunghic cu o înălțime de patru etaje. Trei, când e frig.

Azi nu l-am putut ține afară mai mult de zece minute. Bătea un vânt rece, capabil să-ți alunge chiar și pofta de mâncare, cu atât mai mult cea de plimbări liniștite printre frunzele roșii, galbene și portocalii căzute la datorie. Fiind mai special decât majoritatea, eu nu simt frigul în oase. Îl simt în carne, în mușchi, în organe, în sânge, în aerul inspirat, în aerul expirat, în tendoane, în neuroni și în cerul gurii. N-am rezistat prea mult în mentolul de afară.

Mi-e greu să renunț la vară și încă umblu într-o gecuță subțire, deși dacă aș întâlni aceleași temperaturi în februarie, de exemplu, aș face-o purtând un fâș gros, cu guler de blană. De vină e doar obișnuința, cred.

Îl încurajam, smucind gentil lesa, să răspundă la chemarea naturii și mă proiectam cu ochii minții direct în vârful patului, suflând într-un ceai cald cu mâna stângă și citind ceva, orice, cu mâna dreaptă. De fapt, n-aș citi chiar orice. Cărțile motivaționale mi se par o risipă de hârtie, de cerneală și de spațiu. M-aș pune cu cel mai mare drag pe scris o carte demotivațională, dacă aș putea fi sigur că sunt în stare să fiu original în ea, dar mă tem că nihilismul și-a atins deja limitele. Aș face-o doar în numele echilibrului, ca să existe o tâmpenie demotivațională egală și de sens opus pentru fiecare tâmpenie motivațională care s-a publicat până acum, dar am impresia că Universul e deja într-o stare de echilibru, căci am observat că pentru toate chestiile rele de care au parte oamenii buni, există o cantitate egală de chestii bune de care au parte oamenii răi.

Mi-aș încerca mâna, la fel de bucuros, la o carte de dezvoltare impersonală, dar încă nu știu ce înseamnă asta. Știu doar că, într-un fel sau altul, toate cărțile sunt de dezvoltare personală, deci e complet aiurea să le pui într-o secțiune specială a librăriei.

După-masă a nins cu fulgi optimiști, de parcă natura uitase că suntem abia la final de octombrie, în plină încălzire globală. Presimt că ieșirea de seară va fi și mai scurtă. Încet, încet, Dobby va ajunge să înțeleagă perfect sensul noțiunii de câine de apartament.

Cu cine ține, de fapt, vremea?

Se întâmplă uneori ca vremea să țină cu schiorii și să le ofere zăpadă înainte de vacanța de Crăciun. Se întâmplă alteori să țină cu grătaragii care vor să se relaxeze la iarbă verde la final de săptămână, oferindu-le soare de plin și nori mai puțin. Se vorbește mult și bine despre cei cu care ține sau nu ține vremea.

De multe ori, vremea poate avea motivații inscrutabile, coborând cantități record de apă peste Festivalul Electric Castle, de exemplu, sau abținându-se complet de la precepitații exact atunci când e nevoie de apă mai multă pentru culturi. E foarte greu să știi ce-i trece prin cap vremii când dă cu ninsoare de Paște și caniculă în octombrie.

Dorind să descopăr care sunt preferințele vremii față de diverse grupuri de oameni, de ce ține cu unii oameni și cu alții nu, am aflat, de la o sursă din cadrul Institutului Național de Meteorologie și Hidrologie, următoarele: vremea nu ține cu cei care vor să meargă de 1 Mai în cluburi de fițe de pe litoral, așa cum nu ține nici cu cei care aglomerează Vama pentru că așa li se pare lor că își manifestă rebeliunea și nonconformismul, făcând exact ce-au făcut alții înaintea lor.

Vremea ține cu cei ce iubesc natura, dar îi disprețuiește cu patimă pe cei ce ies în natură și fac concurență norilor de pe cer cu nori de fum de mici. Vremea, la fel ca Dumnezeu, îi ajută pe cei ce se ajută singuri. Îi apără de ploaie pe cei ce au deja umbrele la ei și le dă umbră celor ce-și protejează pielea cu cremă cu factor de protecție solară ridicat. E mai bine să previi decât să tratezi, e de părere vremea.

În schimb, vremea îi urăște, efectiv, pe cei meteosensibili, că prea caută să dea vina pe ea pentru slăbiciunile și neajunsurile lor. Vremea ține cu Steaua de când era mică, dar numai atunci când Steaua câștigă. În rest, ține cu Barcelona, la fel ca majoritatea arbitrilor. Vremea crede că Messi e cel mai bun jucător de fotbal din toate timpurile, dar că și Cristiano Ronaldo are meritele lui.

Vremea ține tot timpul cu Simona Halep, chiar dacă i se pare că, uneori, românca nu are cea mai bună atitudine. Despre Ilie Năstase vremea nu vrea să emită păreri, pentru că l-a văzut jucând în vremurile lui bune și consideră că ce-i al lui e al lui, chiar dacă uneori îi mai scapă și câte o prostioară pe gură. Vremea ține cu Iohannis și ar vrea să poată să-l ajute pe acesta să prindă un nou mandat, dar e greu să găsească o soluție care să-l ajute pe robotul prezidențial.

Vremea nu ține cu chinezul care participă la Românii au Talent, fiind supărată pe întreaga Chină, a cărei poluare cu dioxid de carbon și alte otrăvuri industriale a planetei o provoacă să aibă accese de extremism din ce în ce mai dese.

În general, vremea ține cu cei slabi, ceea ce pare puțin ciudat, pentru că la cât de slabi sunt românii în majoritatea domeniilor, ar trebui să fie numai soare și cer senin deasupra patriei, de să ți se facă dor de vânt și de furtună.

Despre ce urmează în această vară n-am putut afla nimic.

Le vom trăi, presupun, toate la – și cu – vremea lor.

Foto: internet