Tag Archives: România

Viața imită arta: coronavirusul și epidemia de vampirism a lui del Torro

Guillermo del Torro a scris o trilogie fantastică cu Chuck Hogan. The Strain începe excelent, cu un avion care aterizează și, două minute mai târziu, încetează orice comunicare cu turnul de control. Treptat, se descoperă că toții oamenii din el au murit în condiții suspecte imediat după aterizare. Agitație, investigații, semne ciudate pe gât, carantină și o cutie de lemn sculptată artistic plină cu pământ.

Suspansul grosuț și dezvăluirea lentă a Vampirului m-au încântat teribil. Cartea mi-a picat bine, așa cum puține mai reușiseră până atunci. Poate doar Hobbitul, Stăpânul Inelelor, niște Karl May, Ender’s Game, Fundația, Dune, jumate dintre Stephen King-uri și, dacă mă aplec cu sârg asupra listei de lecturi, multe altele. În fine.

Vampirismul lui del Torro s-a răspândit prin iubire. Oamenii infectați se transformau în vampiri și se întorceau la cei iubiți, ca să-i infecteze și pe ei. Exact cum fac acum oamenii care se întorc din zone coronavirusate. Îmi și imaginez un montaj artistic cu oameni palizi cu canini supradimensionați marșând lent către familiile lor pe melodia “Hai acasă” a lui Gil Dobrică. Chestia asta îmi place enorm. E un drum spre apocalipsă pavat cu dragoste. Din dorința de a te simți în siguranță, îi pui în pericol pe cei la care ții cel mai mult. Umanitatea are un destin tragic ineluctabil întipărit în ADN.

Mă gândesc acum la alte cărți ale căror acțiune aș putea-o vedea imitată în viața reală. World War Z e super țeapănă pe domeniul zombie, nu se compară cu filmul. Are un capitol despre oamenii care nu s-au infectat de zombiism, dar se comportă ca niște zombie, pe motiv de destrămare psihică. Quislingi, numiți după un politician norveg care a colaborat cu naziștii. Mă gândesc la The Road și la căruciorul cu zdrențe pe care cei doi îl plimbau prin ploaie, cenușă și canibalism. Mă gândesc la The last man on Earth, vânătorul de vampiri care descoperă că el, fiind diferit de toți ceilalți, este adevăratul monstru.

Mă gândesc că e plăcut să ni se confirme chiar și cele mai urâte previziuni. E ca fenomenul Baader-Meinhof, cel care dă numele acelei chestii ciudate prin trecem cu toții: descoperim o chestie nouă sau învățăm un cuvânt precum “ineluctabil” și apoi îl găsim peste tot. Ha! Știam eu că așa o să se întâmple, ne spunem fiecare dintre noi înainte să fim mușcați de gât de o iubită, un soț, o mamă sau văru’ din Italia.

Viața imită arta și moartea e succesiunea firească a vieții. Să ne consolăm cu faptul că măcar vom muri artistic.

Foto: screenrant.com

Milioane de adulți, încă surprinși de existența morții

O statistică îngrijorătoare făcută recent de ICCLVEN* lansează ipoteza conform căreia, în România, există milioane de adulți care încă sunt surprinși de existența morții.

O parte considerabilă din populația adultă, formată din oameni care și-au îngropat cel puțin un bunic, încă se miră să afle că cineva “a încetat din viață”, oricare ar fi motivele decesului, vârsta persoanei decedate sau starea de sănătate a acesteia înainte de deces.

Statistica este cu atât mai surprinzătoare cu cât mulți dintre acești adulți aparent funcționali aud vorbindu-se despre moarte în fiecare duminică, în timpul slujbei. Extrapolând datele, se pot trage mai multe concluzii care nu se exclud reciproc: ori oamenii nu ascultă slujba; ori o ascultă, dar nu înțeleg ce mormăie preotul; ori o ascultă, dar nu asimilează mesajul transmis.

Eșantionul pe care s-a făcut cercetarea s-a declarat cu atât mai suprins de existența morții cu cât persoana care “s-a oprit din a fi” era mai cunoscută, ca și cum celebritățile ar fi scutite de marșul ireversibil al timpului, de afecțiunile tipic umane sau de ghearele reci ale entropiei.

Un alt factor care influențează incredulitatea oamenilor cu privire la existența morții este intervalul de timp care a trecut între “trecut în neființă” și ultima dată când s-au întâlnit ei cu persoana decedată. “Nu se poate să fie mort, doar am vorbit ieri cu el” este argumentul invocat cel mai des pentru susținerea acestei ignoranțe față de concluzia firească a vieții.

Alt motiv care s-a regăsit printre scuzele găsite de oameni pentru a-și justifica surprinderea vis-a-vis de moarte este faptul că persoana decedată, conform estmărilor lor, mai avea zile. Nici unul dintre participanții la studiu nu au putut explica limpede ce anume înseamnă “să mai ai zile”.

De asemenea, aspectul fizic al decedatului poate să contribuie la formarea unei impresii greșite despre presupusa longevitate a acestuia. Există o corelație directă între cât de bine arată mortul și cât de surpinși sunt oamenii de faptul că a murit (asta fără a se lua în calcul cauza morții, care poate ține de un accident sau de o afecțiune psihică). O posibilă explicație pentru asta poate ține de felul în care sunt percepute persoanele aspectuase și de valoarea mai mare pe care o au pentru societate.

Partea cea mai interesantă a studiului este conferită de descoperirea că, pentru a-și manifesta surprinderea față de “plecarea dintre noi” a cuiva, oamenii aleg să folosească foarte des expresia “Pfuai, să mor io!”.

Sursa foto: reddit

*Institutul pentru Cercetarea Chestiilor pe care Le mai Văd Eu pe Net

Westeros e pământ românesc

7 asemănări mari între România și Westeros

Game of Thrones, serialul bazat pe romanele scrise de George R.R. Martin, s-a terminat într-o tornadă de frustrări și dezamăgire. Motivul principal al mâhnirii internetului a fost, conform majorității teoriilor conspirației de pe Reddit, distanțarea scenariului față de materialul sursă. Dacă în primele 4-5 sezoane scenariștii n-au făcut decât să adapteze pentru micul ecran romanele lui Georgică, înspre final, serialul a trebuit să privească în altă parte pentru inspirație. Iar cel mai medieval spațiu pe care l-a putut oglindi a fost, se pare, România. Iată câteva indicii care pot demonstra că Westeros este, de fapt, România:

Doar în România și în Westeros poți vedea, într-un interval de nici două minute, și căruțe cu cai, și pahare de la Starbucks.

Și România, și Westeros sunt conduse acum de un mutalău absent care preferă să plece în călătorii lungi și să-i lase pe alții să se zbată, în loc să pună și el umărul la treabă.

Partea asta n-a mai încăput în film, din cauza restricțiilor de timp, dar e cunoscut faptul că Daenerys a luat-o razna și a pârjolit King’s Landing de supărare că i-a intrat o sârmă în fund.

După ce și-a dobândit independența ca regat, Winterfell a trecut la numele său vechi: Winterfellsylvania. Animozitățile dintre nord și sud sunt prezente în ambele meleaguri.

Și în România, și în Westeros, răul suprem e reprezentat de un tip cu privire de gheață care are o relație specială cu morții. Atât că în România el e cel care înțeapă o fetiță, în timp ce în Westeros a fost fix invers.

Democrația este considerată ceva ridicol și în Westeros, și în România. În amândouă, e aproape obligatoriu să faci parte din familia potrivită dacă vrei să prosperi în orice fel.

La număr de drumuri noroioase, Westeros e leit România. Diferența e că Westeros are mult mai puține vrăjitoare și mult mai puțin incest.

Salvamicul

Există multe tipuri de eroi și nu toți poartă pelerine și chiloți peste colanți din supraelastic. Majoritatea poartă sacouri, cămăși albe, paltoane sau alte haine de adulți. Mulți dintre ei sunt eroi anonimi, eroi fără nume și fără blazon. Sunt eroi fără acoperire națională, eroi doar pentru cei câțiva din jurul lor. Sunt eroi care lucrează zeci de ani doar pentru a le oferi copiilor lor un viitor mai bun, sub forma unui iPhone nou. Sunt eroi care fac sacrificii de care nu o să citești niciodată în reviste. Sunt eroi ale căror fapte nu inspiră nici filme, nici reportaje, nici măcar o postare pe rețelele de socializare. Nici măcar un hashtag! Sunt eroi personali, eroi de proximitate, eroi care nu-și manifestă public eroismul, consumându-l doar în familie și printre prieteni.

Apoi, există eroi comunitari. Eroi care fac bine într-un perimetru mai extins. EMM-uri, adică eroi mici și mijlocii, care țin societatea în spinare. Eroi locali. Eroi specializați, de nișă. Eroi care și-au găsit chemarea și i-au răspuns ignorând orice ambiție personală și orice egoism, oricât de justificat. Sunt eroi fără superputeri, oameni simpli pe care dorința de mai bine îi animă să mute munți și să zboare, metaforic desigur, peste orice obstacol. Sunt eroi mai puțin evidenți, dar totuși relativ vizibili. Eroi de care auzi doar dacă ai de-a face direct cu ei dacă cineva care a avut de-a face cu ei îți povestește despre ei într-un podcast. Sunt eroi cu acoperire media bunuță, chiar dacă eroicul nu ar trebui să aibă grade de comparație.

În final, există EL. Unicul. Alesul. Deosebitul. Eroul pe care îl vrei, dar și cel de care ai nevoie. Cel care-i include pe toți ceilalți și îi și întrece. Eroul la care nici nu te poți gândi fără majuscule. Grătaragiul Generos. Mânuitorul Focului de Cărbuni. Prăjitorul din Oz. Sfârâitorul Suprem. SALVAMICUL.

Oriunde un mic stă să pice în jar, Salvamicul se aruncă în acțiune și, cu mâinile goale, așează micul într-o poziție sigură, în unghi drept față tijele grătarului, la foc numai bun. Oriunde o bucată de carne riscă să fie cuprinsă de flăcări, fie ea carne de porc, de pasăre, mic, frigăruie sau cârnăcior, acolo apare în ultima clipă Salvamicul, pentru a stropi focul cu puțină bere și pentru a se asigura că flăcările flămânde nu ard carnea. Oriunde un mic riscă să fie mâncat așa gol, fără nimic, Salvamicul intervine în forță cu jeturile lui muștăroase, unul cu hrean și unul simplu, de masă.

Eroul național, salvatorul ieșirilor la iarbă verde, protectorul tuturor cărnurilor tocate și netocate, al feliilor de dovlecei și al ciupercilor umplute cu brânză de burduf, Salvamicul a apărut pentru că era nevoie de el. Uneori e atât de simplu. Ceri și ți se dă. Faci un foc și prăjești o carne. Universul a văzut un vid de grătare și, având oroare de el, a conspirat întru nașterea Salvamicului, forțând o fluctuație cuantică a neantului să-l scuipe în existență și astfel salvând de la pieire milioane – poate chiar miliarde – de mici, cefe, cârnați și pulpe de pui.

Destui eroi se nasc prin chinuri groaznice, suferind mutații din cauza razelor theta, mușcați de căpușe radioactive sau scăpați într-un cazan cu țuică în pruncie și devenind astfel aproape invincibili, dar nu și el. Pardon, EL. Salvamicul a apărut de nicăieri, ca o manifestare concretă a voinței nerostite a milioane de români ale căror grătare își ratau constant destinul, arzând micii, umplându-i cu cenușă sau lăsându-i cruzi pe interior și arși pe dinafară.

Născut din concubinajul sărăciei cu aroganța, undeva în spatele unei perdele de fum care provoacă instantaneu ploaie în gură, Salvamicul e campionul claselor muncitoare, e patriarhul consumatorului nehalit, e MVP-ul meselor în aer liber, fie ele la pădure, lângă un fir de apă sau într-un loc oarecare de pe marginea șoselei. Salvamicul nu iartă nici o bucățică de carne, nu pierde nici un mic, nu irosește nici o firmitură de jăratec și nu-și pierde vremea cu salate. Aia e treabă de femei. Salvamicul e optimizatorul experienței grătărești, e perfecțiunea perpelirii întruchipată, e arhitectul culinar absolut, e alpha și omega, e sarea și piperul și puțin bicarbonat, pentru volum.

Așa cum lui Dumnezeu i se dedică duminica, și tot atunci i se fac cele mai multe rugăminți, Salvamicului i s-a închinat ziua de 1 mai, zi sfântă în care i se aduc nenumărate ofrande pe grătarul credinței și zi în care i se solicită cel mai des intervenția. Căci deși poate părea o sarcină ușoară, grătăritul nu e atât de simplu cum pare și nu puține au fost ocaziile în care, fără aportul Salvamicului, kilograme întregi de carne s-ar fi prăjit prost și s-ar fi aruncat câinilor, înspre eterna mâhnire a celor care le-au cumpărat degeaba, plătind pentru ele cu sudoarea frunții. Sau cu cardul Revolut.

Ca un adevărat erou ce se dedică în totalitate misiunii sale, Salvamicul își păstrează secretă adevărata identitate. Asta, dacă are una. E posibil ca salvarea micilor și ocrotirea focurilor din vetrele de cărămidă refractară să-i înglobeze întregul ethos într-un simbol suculent reprezentând un pumn de carne tocată, prăjită la foc și pusă pe o farfurie de unică folosință lângă o bucată de pâine și un polonic de muștar apos. E posibl ca el să nu fie nimic altceva decât un divin ajutor de bucătar, un potențator al talentelor fiecăruia dintre noi, un memento al faptului că Universul ne ajută mai abitir atunci când ne ajutăm singuri și ne facem singuri focul și ne tocăm singuri carnea.

E posibil ca oricare dintre noi să fie Salvamicul. Cu certitudine, văzându-l în acțiune și urmărindu-i dăruirea cu care se îngrijește ca până și cel mai neînsemnat mititel să se facă bine pe toate părțile, ne transformăm involuntar cu toții – cu mic, cu mare – într-un Salvamic. E posibil ca niciunul dintre noi să nu fie Salvamicul, acesta fiind o entitate ce transcende orice etichetare, orice rețetă și orice termen de valabilitate. Orice e posibil. Atâta timp cât nu plouă. Dacă plouă, nici măcar Salvamicul nu ne mai poate ajuta.

10 tipuri de familii tradiționale

  • În zonele muntoase, familia tradițională e formală dintr-un bărbat, o femeie și o drujbă.
  • În Vaslui, familia tradițională e formată dintr-un tată, o mamă de bătaie și o sticlă de Mona.
  • În PSD, familia tradițională e formată din bărbat, femeie și toate rudele pe care au reușit să le angajeze la stat prin pile.
  • În Cluj, familia tradițională e formată dintr-un bărbat, o femeie și o chirie pe care abia și-o permit.
  • În Timișoara, familia tradițională e formată dintr-un bărbat și o femeie, dintre care cel puțin unul e oltean.
  • În Strehaia, familia tradițională e formată dintr-un bărbat, o femeie și o sabie.
  • În Buzău, familia tradițională e formată dintr-un bărbat și o femeie care nu vor să recunoască că sunt moldoveni.
  • În Coaliția pentru Familie, familia tradițională e formată dintr-un bărbat și o femeie care n-au făcut niciodată sex de plăcere.
  • În București, familia tradițională e formată dintr-un bărbat și o femeie, amândoi blocați în trafic.
  • În restul țării, familia e formată dintr-un bărbat și o femeie care lucrează “dincolo” și nu-și văd copiii decât prin webcam sau de sărbători.

Sursa foto: Family Guy