Tag Archives: Regele Mihai

Plimbându-l pe Dobby – 5 decembrie

3 Replies

A murit regele Mihai, al patrulea cel mai iubit rege al României, după regele berii, regele fotbalului și regele manelelor. Previzibilul său deces a oferit ocazia multor persoane în vârstă să se salute cu tradiționalul “Hei, știi cine a murit?”. La un moment dat, ajungi ca majoritatea conversațiilor să îți fie prefațate de replica asta morbid entuziastă, sub care se ascunde bucuria solemnă că nu ești tu cel care a răposat. Întrebarea “Știi cine a murit?” poate fi tradusă într-un limbaj sincer și direct ca “Știi pe cine am mai întrecut în cursa asta nebună numită viață?”.

Ca fapt divers: după ce un om moare, familia lui dă mortul popii.

Regele se afla de o bucată bună de timp pe patul de moarte. Moartea sa n-a surprins pe nimeni. După optzeci de ani, orice pat în care te pui e un pat de moarte. Mi se pare, însă, nedrept să existe un pat de moarte, dar să nu existe o catalogare la fel de precisă a celorlalte paturi. Paturi de viață, să le zic așa.

O mare parte din viață ți-o împarți între patul de dormit, patul de privit filme, patul de citit, patul de butonat gadgetul legat la internet și patul de futut (fie el pat conjugal sau de altă natură). Firile cu dispoziții leneșe își pot suplimenta colecția de paturi cu un pat de mâncat, un pat de jucat cu câinele Dobby sau un pat de ținut pe el haine. În funcție de cum ți-ai așternut patul, așa vei dormi în el (exclus când dormi la hotel). E bine să-ți cadă cineva la pat, căci asta înseamnă că acceptă să se culce cu tine, chestie care nu trebuie să se consume neapărat într-un pat, dar nu e niciodată indicat să cazi tu la pat, pentru că asta înseamnă că te-ai îmbolnăvit și că nu ești departe de patul de spital.

Un pat special e cel în care ajungi jucând șah. E similar patului de moarte, fiind definit de o cruntă și implacabilă imobilitate. Un altul e patul puștii, dar acesta are prea puține în comun cu obiectul de mobilier despre care am discutat până acum. În situații extreme, patul puștii te poate scuti de suferința patului de moarte, trimițându-te, cu ajutor din partea restului puștii, între patru scânduri (care sunt, de fapt, cel puțin șase).

Ca fapt divers: cei care ajung între patru scânduri sunt întotdeauna îmbrăcați la patru ace.

Apropo de cifre care se potrivesc sau nu, mi se pare interesant că atunci când ești la furat, cu gașca, și stai de șase, trebuie să fii cu ochii în patru. Dacă vezi pe cineva apropiindu-se, dai semnalul și oamenii tăi se împrăștie în cele patru zări în doi timpi și trei mișcări. Au un loc bun în care se pot ascunde. E aici, la doi pași. Trebuie să fii vigilent dacă nu vrei să vă prindă poliția pe toți și să vă ia la trei păzește. Totuși, e posibil ca polițistul să nu dea doi bani pe declarațiile oferite de tine între patru ochi. Oamenii legii nu pot fi păcăliți cu una, cu două, dar pot fi descurajați din a continua investigațiile dacă insiști să vorbești trei de-un leu, adică în doi peri.

Nu doresc să despic mai departe firul în patru, ideea era că trebuie să fii cu ochii în patru dacă nu vrei să ajungi între patru pereți.

Plimbându-l pe Dobby – 12 noiembrie

Leave a reply

Dobby mă costă o groază de bani, nu produce nimic util și înțelege maxim douăzeci de cuvinte în limba română. Are toate calificările pentru a face parte din Casa Regala a României.

Atitudinea lui, apogeul elistismului asistat social, e la fel de monarhică. Marchează cu sete clădirile istorice din centru, de parcă ar cere să-i fie retrocedate, pretextând că i se cuvin în baza pedigree-ului său scăldat în sânge albastru de câine care n-a muncit o zi în viața lui. Sunt sigur că, dacă l-aș duce într-o pădure, și-ar revendica instinctual fiecare copac în parte, inclusiv uscăturile. Sentimentul îndreptățirii, pentru el, e la fel de natural ca nevoia de a mirosi fundurile celorlalți câini.

Îmi cere numai Royal Canin. E o victimă a aparențelor, regal din vârful caninilor până în ultimul fir de păr din coadă. Când îi latră pe câinii din curțile oamenilor, nu face decât să le conteste vocal proprietatea acelor terenuri, convins că ar trebui să-i aparțină lui. Noroc că nu se întâlnește cu frații lui, că s-ar lua la harță cu ei și i-ar mușca de urechi, acuzând felul nedrept în care s-a distruibuit moștenirea familiei.

Până și numele îi trădează exigențele nobiliare. Își spune Dobby Dobbyczky al III-lea de Yorkshire Terrier, când, de fapt, Dobby e doar o prescurtare stilizată a substantivului dobitoc.

Comportamentul, paralel cu cel al membrilor casei regale, lasă de dorit. Câinele e un scandalagiu abil și nu m-ar mira să aflu că am în casă cel puțin o jucărie de pluș care susține că Dobby e tatăl copilului ei. Detenta intelectuală discutabilă a câinelui e eclipsată de trucurile pe care le reușește de față cu musafirii. Asta-l ajută la imagine. Știe să șadă, să dea lăbuța și să prindă mingea din zbor, chestii elementare ce țin de eticheta canină, nicidecum abilități extraordinare ce l-ar califica pentru titlul de alteță.

Snobimsul înnăscut îl împiedică să intre într-o încăpere fără să fie anunțat. Trebuie să-l strig pe numele complet înainte să intre în apartament. Într-un final, pășește înauntru abătut și dezamăgit că n-a primit onorul corespunzător, că sosirea nu i-a fost vestită cu surle și trâmbițe.

Apropo de surle și trâmbițe. Încă n-am avut prilejul să particip la un eveniment la care să fiu întâmpinat cu surle și trâmbițe. Au existat câteva ocazii la care am fost întâmpinat cu trâmbițe și câteva la care am fost primit cu surle, dar niciodată nu am avut parte de amândouă. Bine, am ajuns odată la o petrecere surpriză la care am fost primit cu surlă și trâmbiță. O singură surlă și o singură trâmbiță. N-a fost tocmai experiența autentică a surlelor și trâmbițelor. Dar putea fi mai rău. Știu un tip care, când vizita un trib dintr-o insulă îndepărtată, a fost întâmpinat cu sulițe și trâmbițe. Abia a scăpat în viață.

Să revenim la Dobby, căci despre el e acest jurnal. Imediat îl îmbrac, îi pun lesa, îl scot la plimbare și îl duc pe unde vreau eu să-l duc. Dacă el e rege, eu sunt împărat.