Tag Archives: politică

Scrisoarea lui Iohannis către Moș Crăciun

Salut, moșule.

Sunt eu, celălalt Klaus care lucrează o singură zi pe an.

Îți scriu pentru că anul acesta doresc ceva special de la tine. Nu vrea să-mi aduci ceva, ci dimpotrivă. Aș vrea să duci ceva. Să duci România în spațiul Schengen.

Vezi tu cum o îndeși în sacul tău mare, dar te rog să o duci pe toată deodată, nu câte un camion de bușteni pe rând, cum fac alții.

Eu am făcut tot ce era românește posibil, adică mai nimic. E rândul tău acum.

Vreau să spun că am fost foarte cuminte anul acesta și nu am aruncat cu paltoane pe capote, nu am discriminat vorbind maghiară la adresa pe se de ului și nu am încasat bani din meditații.

Nici când predam nu am încasat bani din meditații. Ce? Ăia-s bani?

Crăciunul e perioada în care trebuie să fim mai buni unii cu alții și de aceea vreau România în spațiul Schengen. O fac pentru români, nu pentru mine.

Eu sunt mulțumit cu ce am și nu doresc nimic mai mult. Căci știi cum se spune: cu sau fără Schengen, schiatul aceeași viteză are.

Dacă ai întrebări legate de dorința mea, sunt dispus să-ți răspund sec la câteva întrebări, în cadrul unei conferințe de presă. Sau poți să vii direct la mine acase.

Klaus W. Iohannis, președinte

PS: Eventual, poți pune serviciile tale să colaboreze cu serviciile mele. Uneori e mai simplu așa.

Aprozar, pentru că Dragnea nu uită de unde a plecat

Aprozarul a fost un tip de operator economic de stat în care se comercializau cu amănuntul fructe, zarzavaturi și leguminoase. Practic, era tarabă cu acoperiș în care o persoană căreia era evident că nu-i plăceau oamenii vindea legume și fructe.

Numele “aprozar” vine de la aproape zarzavaturi, pentru că nu găseai niciodată ceva bun în ele. Tot ce era bun se punea deoparte pentru tovarăși. Singura cerință pentru a te putea angaja într-un aprozar era să răspunzi cu “900” la întrebarea “Câte grame sunt într-un kilogram?”.

Aprozăritul are foarte multe în comun cu făcutul de playback – tot ce faci e să furi la cântare. Fiind în gestiunea statului, oricâte cireșe și mere ar vinde, aprozarul nu poate fi o afacere . . . fructuoasă. Statul e ca un rege Midas, dar invers: orice atinge se transformă în căcat.

Dacă s-ar vinde legume așa cum se fac acum autostrăzi, ar trebui să ne adunăm o gașcă de oameni resursele pentru a avea de-o salată. Iar moldoveanul care a reușit să-și planteze singur un metru de răsad ar deveni viral.

Dacă s-ar da bani pe idei proaste, Dragnea n-ar mai trebui să fure de la copii săraci.

Ce aș face eu dacă aș fi Liviu Dragnea

În primul rând, mi-aș face dinții. Dintr-un foc, o injecție în gingie și niște porțelan, aș anula aproape jumate din textele creativilor oengiști care mă contestă din tastatură sau din stradă. Apoi aș da lovitura de grație: aș legaliza marijuana.

Legalizarea drogului de tip marijuana – drogurile de tip tutun, alcool sau ciocolată fiind legale de mult – ar avea două consecințe mari și groase.

În primul rând, s-ar strânge o tonă de bani la bugetul de stat. Acum e nevoie de ei ca de aer, de nu mai știe guvernul de unde să ciupească o taxă, un impozit, un bacșiș, ceva, deci măsura – vorba romglezului – face sens. Chiar și cu o taxă modestă pe marijuana, BNR ar strânge atâția bani de ar trebui să-și închirieze seifuri de la privați ca să-i țină pe toți. I-ar îndesa prin pereți sau i-ar ascunde prin cimitire, cum le vine la mână.

Apoi, marijuana i-ar incapacita pe toți harnicii care protestează energic împotriva guvernului. Tetrahidrocanabinolul, precum și ceilalți compuși canabinoizi care fac marijuana să fie atât de căutată la festivalurile de muzică, reprezintă cumva opusul productivității. Tinerii frumoși și deschiși la minte care bat străzile și bat cu capul bastoanele jandarmilor ar fi prea ocupați cu făcutul de sandwich-uri de înghețată cu bezele ca să mai iasă în stradă. Ar fi absorbiți de desene animate sau s-ar lua cu altele și ar uita de proteste.

Printr-o simplă lege, trecută chiar și prin ordonanță de una din slugile lui, Dragnea și-ar rezolva toate probleme dintr-un foc (și un fum). Numa’ zic.

Foto: stiripesurse.ro

Totuși, cât de proastă e Viorica?

Nu trece zi dată de calendar fără ca Viorica să nu se întreacă pe sine în prostie. Întrebarea firească ce se conturează în mentalul colectiv e următoarea: bă, dar totuși, cât de proastă poate să fie femeia aia? Nu există un răspuns clar, doar speculații. Iată câteva dintre ele:

Viorica e atât de proastă încât se oprește din respirat atunci când vorbește.

Când a auzit că va vizita Muntenegru, Viorica a întrebat la care cabană va sta.

Viorica e atât de proastă încât crede că “pedeapsă capitală” e atunci când iei amendă în București.

Viorica e atât de proastă încât a încercat să ia un credit de la o bancă de spermă.

Viorica e atât de proastă încât a râs la un banc de pești.

Viorica e atât de proastă încât chiar și un analfabet îi poate citi gândurile.

Când i se spune că se va întâlni cu un diplomat, Viorica crede că iese la o prăjitură.

Pentru că sângerează lunar, Viorica are impresia că reciclează.

Cei din turmă vor fi cei dintâi

S-a apucat psd să-și tureze mașinăria de șantaj de se aude de la o poștă falimentară cum îi țiuie toate încheieturile și-i tușește motorul mai ceva ca Udrea când s-a înecat cu un Mojito la auzul verdictului.

Savanții de la care împrumută Liviuț halate pentru poze știu că forța unui miting e egală cu masa de manevră ori accelerația cu care bagi frica în fraieri așa că s-au grăbit să tragă de toate pârghiiile posibile în speranța că vor mișca ceva, orice. Asta în ciuda faptului că, din punct de vedere ideologic, psihologic sau chiar și logic, le lipsește legendarul punct de sprijin de care vorbea Arhimede.

Mitingul de susținere a familiei tradiționale transformat în miting de susținere a coafurii Vioricăi transformat în miting de protejare a justiției se transformă încet-încet într-un moment de dresură cu oi suferinde de sindrom Stockholm.

Ca să fie cât mai clar că nu sunt decât niște oi, susținătorii psd vor fi grupați în turme mici și mijlocii, păstorite de câte un șef de grupă sau detașament, și vor purta hăinuțe albe, care ar fi fost probabil de lână dacă era mai răcoare afară, pentru a completa perfect o tristă metaforă.

Și nu e nici o consolare faptul că mioarele respective au început să behăie pe rețele că sunt mânate către țarcul poporului împotriva voinței lor și că “tulai, o zâs primaru că dacă nu merem belim mielu”.

Confortul unei pajiști verzi pe care să-ți rumegi liniștit beneficiile vine cu un preț, iar psd-ul tocmai a început să tipărească nota.