Azi, Dobby mi-a dormit în poală în timp ce ne uitam la The Lure, un film polonez despre sirene mâncătoare de oameni. Filmul e un semi-musical semi-comedie semi-horror ce reinterpretează într-o nuanță grotescă povestea micuței sirene (cea care se îndrăgostește atât de intens de un tip încât își dă la schimb vocea pe o pereche de picioare permanente, rezistente la umezeală) și o face cu ajutorul a două adolescente topless cu cozi ca de țipar, inutil de lungi.

Există în film o scenă în care patronul barului de striptease în care ajung sirenele să cânte și să se dezbrace pe gratis îi inspectează uneia dintre ele orificiul ce ar trebui să țină loc de vagin și imaginea e atât de grețoasă încât m-a făcut să ajung la concluzia că nu-mi doresc să fac vreodată sex cu o sirenă. Pur și simplu, nu-mi place să stau la coadă.

Am observat că am tendința să proiectez caracteristici umane asupra câinelui. Vorbesc cu el ca și cum ar înțelege când îi explic că sezonul trei din Narcos a fost net superior celorlalte, chiar dacă primele două au beneficiat de aportul de notorietate pe care încă îl poartă numele lui Pablo Escobar, și îi pun întrebări de parcă ar fi în stare să-mi răspundă de ce în 2017 încă se pun râsete pe bandă la unele sitcom-uri.

De fiecare dată când îl văd dormind dus, încovrigat în sine sau înțepenit cu lăbuțele în aer ca o capră catatonică, iar eu mă uit la un film sau vreo emisiune, îmi vine să-i fac testul de tată. Adică să opresc subit televizorul și să văd dacă se trezește să-mi spună: nu, nu dormeam, îmi odihneam puțin ochii, lasă-l pornit.

Căutător avid al echilibrului natural, imediat după ce-l umanizez pe câine mă apuc să-i reduc pe oameni la rangul de animale. Un impuls incontrolabil mă forțează să-i văd pe toți oamenii purtându-se ca niște bestii mânate de instinct.

Îi văd angrenați în ritualuri complexe de împerechere, ca niște păsări ale paradisului pierdut, îi văd apărându-și agresiv miciile teritorii pe care-și parchează cuibul mobil, îi văd îngrijindu-și copiii cu delicatețea cu care se despăduchează babuinii, îi văd cu un licăr hămesit în ochi înainte să se înfrupte din meniul proaspăt vânat în zona de restaurante a mall-ului, îi văd compromițându-se moral în efortul instinctual de a-și eleva statutul social, îi văd încercând să-și domine fiecare nișa, îi văd grupați în haite, cirezi, stoluri, herghelii, bancuri și turme, îi văd controlați de algoritmi biologici pe care nici nu-i intuiesc, îi văd debusolați, rătăciți, buimaci, speriați, îndârjiți, frustrați, nervoși, îi văd căutând din priviri un rost suprem, un Dumnezeu, un răspuns final în toate măruntaiele cotidianului, căutând o cale mai ușoară pentru a-și asigura supraviețuirea, căutând fericirea, uitarea, pacea, îi văd la fel de limpede cum mă văd pe mine făcând toate astea și mi se frânge inima într-un fractal etern de tristeți inefabile.

Apoi îl văd pe Dobby cum vine la mine cu mingea în colți și îl aud cum îmi transmite prin mârâieli dorința de a mă juca cu el și mă pufnește râsul și mă duc să-i arunc mingea și el mi-o aduce înapoi și eu i-o arunc iar și tot așa în acel moment nu existăm decât noi doi și totul e bine și astfel uit de toate celelate animale.