Tag Archives: muzică

Cântece de petrecere în rap-ul românesc

6 Replies

Omu Gnom a scăpat din lesă un album nou și e atât de turbat de ar trebui să-ți faci un vaccin antirabic după ce-l asculți. Din piesă în piesă am ajuns și la niște Phunk B și, cumva, mi s-a părut că tot ce ascultam era ca vremea de afară: estetic impecabil, corect, potrivit anotimpului, dar apăsător, pesimist, gri.

Asta m-a dus mai departe la o generalizare cel mai probabil greșită. Rap-ul românesc are prea puține cântece de petrecere. Vorbesc de piese vesele, optimiste, colorate, din care să curgă bucuria ca șampania Cristal. Mă gândesc, respectând proporțiile, la echivalentul românesc al unor California Love (2Pac) sau In da club (50 cent) sau Hey ya! (Outkast) sau chiar niște Snoop Dogg care să facă oamenii să ridice mâinile în aer ca și când nu le pasă.

Macanache o arde pe un rap fusion și e fresh și old school în același timp, dar mi se pare că al lui e genul de rap la care zâmbești spart după ce te-ai făcut ciocan cu un cui cinstit. Show-urile live sunt altceva. Eu zic de piese pentru petreceri la care legi niște boxe la youtube și aia e. Petreceri la care oricum nu mă duc.

Mă rog, pentru când mă bâțâi prin casă în timp ce mă joc cu câinele de poșetă mi-ar plăcea mai mult din ce-a făcut Spike pe albumul Lumea lui Paul, mai precis Cine yo! cu DJ Undoo ca să dau doar un exemplu. Vorbesc de energia aia jucăușă pe care o simți, de exemplu, la Doc când cântă cu Motzu despre bula lui. Pe ultimul album, El doctor e introspectiv, nostalgic și grav. Rap matur, de om care a atins desăvârșirea în domeniul lui și încearcă chestii noi.

La fel de aproape de perfecțiune e și Deliric pe albumul nou cu Silent Strike. Omul o dă deja pe rap transcendental și videoclipurile lui sunt, fiecare în parte, artă pură. Van Gogh arată într-un mare fel. Se vede că își ia în serios meseria. Toți sunt meseriași și profi și creativi și buni și serioși în ce fac.

Dar poate că exact seriozitatea asta îi împiedică să facă ceva mai pueril, mai ludic, mai săltăreț, mai ușurel, mai – ca să folosesc un englezism – silly. O prosteală faină numai bună de zbenguit pe ea, cam asta îmi doresc. Poate că nu rap-ul se ocupă cu asta, habar n-am.

Și pentru că am citit undeva că, dacă vrei ca internetul să-ți răspundă la o întrebare, e mai bine să postezi răspunsul greșit, decât să pui întrebarea, am făcut exact asta. Am spus că rap-ul românesc nu prea are cântece de petrecere tocmai pentru ca oamenii să-mi demonstreze contrariul în secțiunea de comentarii.

Cu link, vă rog. Mulțumesc.

Sursa foto: hollywoodreporter

De ce s-a apucat Hrușcă de cântat și non-colinde

1 Reply

Mergeam azi pe stradă evitând contactul vizual cu oamenii și, de nicăieri, îmi sare în ochi un afiș cu mutra chelios-pletoasă a lui Hrușcă. Brusc, mă cuprinde un sentiment de confuzie. De obicei, când văd astfel de afișe e mai frig afară. E un alt anotimp. Hrușcă e incompatibil temporar cu ghioceii și zambilele.

Ștefan Hrușcă, la fel ca Moș Crăciun, face vizite în România doar în luna decembrie. În martie, afișele cu el sunt deja sub un strat gros de Tudor Gheorghe și petreceri de Sf. Valentin. Există un circuit precis al afișelor în natura urbană.

Ceva s-a schimbat, mă gândesc. Simt un dezechilibru în Forță. De ce cântă Hrușcă în luna aprilie? De ce cântă folk? De ce cântă punct? Dar asta e o întrebare prea complexă ca să intru în ea acum. Ce s-a întâmplat? Probabil că e o chestiune de bani. Dar de ce nu mai are Hrușcă bani? Ce s-a întâmplat în ultima vreme în Canada de i s-au diminuat veniturile.

Păi… anul trecut, în Canada s-a legalizat drogul marijuana. Dacă Hrușcă a fost afectat financiar de legalizarea ierbii, înseamnă că – și acesta e singurul traseu logic pe care se poate continua raționamentul – înseamnă că Hrușcă era dealer de iarbă. De asta își permitea să lucreze doar puțin, de sărbători.

Cu marijuana legalizată, lui Hrușcă i-au secat veniturile. Înainte era mai simplu: în luna decembrie venea în țară să cânte despre “cetina tot verde”, iar în restul anului se ocupa cu distribuția unui alt tip de verde. Tot umbla din casă-n casă, vorba colindului, dar cu grame în loc de colăcei. Umbla-n sus și umbla-n jos, bong, bong, să-nălțăm. Să se facă jointu’ gros, bong, bong, să fumăm.

Acum, trebuie să facă bani altfel. Trebuie să cânte mai des. Trebuie să sufle praful de pe niște piese folk și să se abțină de la ler. Tranziția nu e foarte dificilă; a trecut de la muguri și frunze la Un copac cu flori. Nivelul de pricepere pentru a face oricare din aceste două chestii e tot pe acolo, undeva pe la firul ierbii.

Cum s-a văzut Armin van Buuren din afara festivalului

3 Replies

De auzit, s-a auzit înfundat, ca și cum cineva uitase un radiocasetofon într-o toaletă ecologică. Dar asta numai pentru că stau la vreo doi kilometri de scena principală și organizatorii încă nu au strâns bani pentru sistemul acela care să dea EDM surround la tot orașul, chiar și la periferie.

Dar e ok, că am auzit că și printre plătitorii de bilete s-au găsit unii care au ascultat show-ul lui Armin de la distanță. Poate că n-ar fi o idee rea ca festivalul să aibă, ca facultățile, opțiune de a fi urmărit de la distanță. În fine.

De văzut, însă, s-a văzut foarte bine. Din cele câteva sute de poze cu Armin care mi s-au scurs pe perete, maxim zece erau cu el manevrând la stația de lucru. Nici nu-ți dădeai seama că tipul se află în timpul serviciului. În rest, omul se simțea bine sus pe pupitre, bătea din palme, flutura steagul și mulțumea cerului că are un job atât de ușor încât face ore suplimentare din proprie inițiativă.

Nu-s hater, e doar o observație. Sunt perfect conștient că mare parte din treaba unui dj e făcută de acasă. Armin pune muzică așa cum gătesc eu pizza congelată – apasă un buton și așteaptă. Artă muzicală semipreparată. Ce nu înțeleg eu e de ce nu o face pe toată de acasă. Să vină cu servita, ca la facultate.

Chiar așa, de ce nu-și face setul complet de acasă? Sincronizat cu lasere, fum și artificii și tot tacâmul. Te-ai duce la el ca la un film 3D în aer liber și n-ar fi nimic rău în asta. Ba chiar aș zice că e dovadă de profesionalism să vii pregătit la spectacolul tău.

Așa cum l-am văzut eu din poze și live-uri, omul are setul aproape complet pregătit. Dar nu în totalitate, pentru că, din când în când, nu foarte des, mai apasă câte un buton, ridică un volum, învârte o cheiță sau stă cu casca la ureche, de parca ar asculta un mesaj telefonic important sau o muzică mai bună.

Apropo, n-ar fi super amuzant să se afle că toți dj’ii care stau cu casca pe o ureche ascultă, de fapt, altă muzică? Ar fi super amuzant. În fine.

Serios, când văd un dj, orice dj, că ridică doar puțin o manetă sau că învârte ușurel un bumb, mi se pare că încearcă să repare din mers un layer care s-a stricat și sună rău. Mi se pare că nu-i sigur cum ar trebui să sune muzica lui și face încercări chiar în timpul showului. E ca la examen, când nu știi bine subiectul dar mai completezi cu amintiri și improvizații ca să pară că ai scris mult.

N-ar fi mult mai ușor pentru acești digei să aibă totul pregătit și să nu-și mai bată capul cu aceste mici calibrări? Sau să le rezolve în timpul probelor de sunet? Ar fi, zic eu. În fine.

Ce voiam eu să spun e că am fost la The Dark Tower și că e un film pentru copii ok. Filmul e ok, nu copiii. Nu se compară cu cărțile și mergea mai bine ca serial, dar nu-mi pare rău că l-am văzut. Mai ales că era sala goală, toți cocalarii fiind la biserică sau obosiți după Armin.

Na, că am reușit să fiu puțin hater 

Foto: internet

Fluctuația cuantică explică existența vedetelor românești

1 Reply

O fluctuație cuantică este un fenomen care, grație principiului incertitudinii propus de Heisenberg, face ca într-un punct din spațiu să apară, din senin, o schimbare a cantității de energie. În vid, fluctuația cuantică poate da naștere la perechi de particule și antiparticule. Din nimic, carevasăzică, apare brusc un ceva și un anticeva. Adunate, ceva-ul și opusul său dau nimic. Dar e un nimic mai special, în care stau în găști separate entități diametral opuse. Ceva-uri și anticeva-uri.

E posibil ca universul să fi apărut în urma unui astfel de proces. Există teorii și calcule care susțin asta. Dar e mai mult ca sigur că vedetele din România sunt rezultatul unor astfel de fluctuații. Inna, de exemplu.

La început era nimic. Apoi acel nimic s-a scindat în două părți egale și de sens opus. Una pozitivă, compusă din imaginea atent construită în laborator a divei, aia care are milioane de fani pe Facebook, și alta, constând în felul ei absolut neimpresionant și dureros de neinteresant de-a fi în restul timpului, adică atunci când nu e pe scenă, făcând playback, sau într-un videoclip, făcând playback. Inna omul e opusul Innei vedeta. E spectaculos de neoriginală în gândire și exprimare.

Inna e pătrunjelul din supa muzicii românești. Nici nu ajută, nici nu strică. Are exact personalitatea unei legume rădăcinoase și asta s-a putut vedea la emisiunea Vocea Junior, unde a fost atât de fadă și de neinteresantă încât l-a făcut pe Moga să pară un comediant spumos și spontan.

Un alt exemplu e Delia Matache. Un alt nimic format din mai multe ceva-uri și anticeva-uri. Pentru orice reușită muzicală a Deliei există o nereușită egală și de sens opus care se manifestă în emisiunea iUmor, unde Delia e mai degeaba decât salata din meniul McDonalds.

Același lucru e valabil pentru mai multe vedete de la noi. Nu-i neapărat un lucru rău, pentru că toți suntem angrenaje umane complexe în care coexistă în egală măsură părți pozitive și părți negative. Spun doar că, dacă din vidul primordial ar fi fluctuat cuantic doar Delii și Inne, azi n-am fi fost nici unul dintre noi aici să ne dăm cu părerea despre oameni pe care nu-i cunoaștem. Pentru că întreg universul ar fi fost un mare nimic.

Teorii și calcule pe care nu le înțeleg spun că, după Big Bang, fluctuațiile astea au dat mai multe ceva-uri decât anticeva-uri. Nu mult, doar o particulă de ceva în plus la un miliard de miliarde de perechi de ceva/anticeva. Dar a fost destul pentru crearea universului așa cum îl cunoaștem.

Și asta îmi doresc de la toate vedetele și de la toți oamenii, inclusiv de mine. Să fim mai mult ceva decât anticeva.

Nota 4 la muzică și desen

1 Reply

Divina Comedie a lui Dante Aligheri este una din cele mai valoroase opere literare din toate timpurile. E perfecțiune poetică, istorică, spirituală și, mai presus de toate, sentimentală, fiind inspirată de dragostea devastatoare a lui Dante față de Beatrice, o femeie pe care Dante a văzut-o la un moment dat trecînd pe stradă și atît.

A privit-o de la depărtare și a fost distrus irecuperabil de o dragoste ce-a depășit veacurile. Apoi s-a pus pe scris și bine a făcut; dacă femeia îi reciproca în vreun fel mai apăsat afecțiunea, universul literar ar fi fost indubitabil mai sărac. Și nici n-am fi avut acum expresii precum “al șaptelea cer”.

Cu toate astea, magnum opusul italianului are cîteva lipsuri îngrijorătoare. Dintre cercurile infernului lipsește, de exemplu, acela în care se zbat în chinuri groaznice și creative profesorii de muzică sau desen care dau note mai mici de 10 elevilor.

Tortura eternă este un destin prea indulgent pentru acești arbitri mărunți ai pedagogiei ce strivesc sub călcîiul exigenței exprimările artistice ale unor bieți copii. Să fiu eu arhitectul unui iad fictiv, i-aș pedepsi la șpițuri veșnice în fluierul piciorului pe acești muzicologi ratați și i-aș condamna la nesfîșite sesiuni de dubstep și sunete de bormașină. În plus, i-aș pune să facă gargară cu smoală fiebinte pe cei ce nu reușesc să cînte mai bine decît Adele.

Iar profesorilor de desen ce măsoară arta după un barem le-aș înfige pensule în părțile moi în timp ce le-aș arăta tablouri de Jackson Pollock – niște adunături de stropi colorați pe o pînză – ce s-au vîndut cu zeci de milioane de euro. Apoi i-aș pune să-și facă fiecare un autoportret fără ureche.

Din cînd în cînd, le-aș întrerupe rutina infernală ca să le dau fiecăruia, pe rînd, nota 4 pentru că, în opinia mea de expert în acest domeniu, n-au suferit destul de artistic.

Foto: Convergence, de Jackson Pollock. Artă, frate!—–