Tag Archives: jurnal

Ierbosofii (cap.1) – Vaccin împotriva homosexualității

Dacă în Occident spui despre un om că e “pita lui Dumnezeu”, în Orient spui că e “lipia lui Allah”? Un hindus de treabă e “orezul lui Buddha”? Habar n-am ce mănâncă evreii. Diamante?

Aceiași tipi faini care spun că locul femeii e în bucătărie insistă să precizeze că, totuși, bărbații sunt cei mai buni bucătari.

Apropo de mâncare, frigăruile sunt cea mai plăcută metodă de a lua o țeapă.

Mă gândeam azi la cei care susțin că homosexualitatea e o boală și la cât de ridicoli sunt. Singurul mod de a-i combate e folosind ceva la fel de ridicol, un fel de reducere la absurd aplicată logicii. Buuun. Deci dacă homosexalitatea e boală, înseamnă că ar trebui să existe un leac împotriva ei. Un fel de vaccin antihomosexualic, să-i zicem.

Vaccinurile, simplist vorbind, sunt doze foarte mici din maladiile de care ar trebui să protejeze organismul. Pentru a te proteja de poliomielită, de exemplu, îi dai corpului un pic de poliomielită ca să-l pregătești să lupte împotriva ei. E un fel de curs de pregătire oferit sistemului imunitar. Din rațiuni pe care nu le înțeleg, dar pe care un doctor le poate explica super ușor, presupun, chestia asta chiar funcționează. E ca și cum ar trebui să te lași mușcat de un chihuaha ca să te aperi de mușcăturile de saint-bernard. Metoda nu-i teribil de intuitutivă, dar e eficientă. În fine.

Revenind la homosexualitate, un vaccin antihomosexualic ar trebui să te supună la o doză mică de homosexualism, care să educe sistemul în privința apărării împotriva dozelor mai mari de homosexualism. Deci toți cei care se tem că homosexualitatea li se va transmite prin contact vizual, argumentul lor fiind că ajunge să vezi un homosexual în acțiune ca să vrei să fii ca el, ar trebui să se inoculeze împotriva acestei boli introducându-și un penis în fund. Nu tot, doar vârful, puțin, acolo. După cum spuneam: doze mici.

sursa foto: towelroad.com

Plimbându-l pe Dobby – 14 august

Azi dimineață, după ce și-a băut cafeaua, Angela s-a îmbrăcat pentru a merge la serviciu. Apoi s-a îmbrăcat în altceva și a plecat. După ce am închis ușa, Dobby a început să țopăie în jurul meu, cum face de fiecare dată când îi pleacă stăpâna și rămâne doar cu mine. E ca și cum, văzând că i s-au înjumătățit prietenii, încearcă să compenseze și să fie de două ori mai jucăuș cu cel care a rămas. Trei minute mai târziu, dormea în culcușul lui.

Aveam poftă de cereale cu lapte, dar n-aveam poftă să cobor să le cumpăr. Mai bine așa, oricum sunt pline de zahăr. Iar cele fără zahăr sunt de obicei mai scumpe. Simțitor mai scumpe, de parcă îi costă mai mult pe producători să nu pună zahăr în produsele lor. Ca o taxă de protecție împotriva zahărului. Ce ciudat. Să plătești mai mult ca să nu primești ceva.

Big Bang-ul a creat un întreg univers din nimic. A înflorit o infinitate de spațiu din vid. Din câțiva atomi banali de hidrogen și heliu și o mână de forțe pe care le-a scos dintr-o pălărie ce creștea mai rapid ca viteza luminii, pălărie care nici nu era acolo în urmă cu o milionime de milionime de secundă, Marele Bum a început să încropească niște bulgări de foc care, consumându-se grozav și explodând aiurea, fără noimă și fără o agendă anume, au creat atomi noi care, la rândul lor, prin explozii și cutremure cosmice, s-au combinat și recombinat vreme de miliarde de ani până când au deprins obiceiul de a se organiza în molecule din ce în ce mai complexe și au născut, printr-o minune improbabilă a hazardului, viața umană. Oamenii sunt doar un vid conștient de sine. Tehnic vorbind, suntem cu toții oameni de nimic. Se confirmă astfel regula aceea de bun simț al umorului care spune: comedie (viața umană) = tragedie (vidul) + timp (miliarde de ani).

Celebritatea face diferența dintre o înmormântare simplă și funeralii.

Apropo de moarte. Martirii creștini știau că vor muri pentru credința lor și și-au acceptat împăcați execuțiile. Ceea ce poate fi echivalat cu o sinucidere prin terți. Din câte știu, sinuciderea îți blochează accesul spre Rai. Deci ar fi posibil – și super ironic – ca sfinții martiri ai creștinătății să nu fi ajuns în Rai.

Dacă în Rai nu se doarme pe perne din pene de înger, ce rost mai are să ajungi în el?

Sinuciderea e genul acela de lașitate care necesită enorm de mult curaj.

Ierbosofia de azi: Diploma de Bacalaureat atestă faptul că ești în stare să obții o diplomă de Bacalaureat.

Plimbându-l pe Dobby – 12 august

Răsfoind internetul, azi dimineață, am citit cu accent greșit ceva despre “gazele lacrimogene” și acum mă tot gândesc la niște antilope care te fac să plângi.

De ce i se spune bicicletă staționară și nu – cum ar fi mult mai corect și mai aproape de adevăr – scaun cu pedale?

Dacă vreunul dintre vecini m-a auzit strigând bucuros mai devreme că “în sfârșit am ajuns la partea cu violul”, să știe că există o explicație decentă. Azi, după câteva ore de lectură la Scandalul, de Fredrik Backman, am ajuns în sfârșit la bucata pomenită în rezumatul de pe coperta din spate, cel care m-a convins s-o cumpăr. Scena cu violul e undeva pe la mijlocul cărții, deci după vreo 200 de pagini, și eram entuziasmat că ajunsesem la miezul acțiunii, de aceea am mormăit satisfăcut un “era și cazul”, cum se întâmplă când ajungi la părțile interesante dintr-o carte, iar apoi, când iubita m-a întrebat din camera cealaltă “ce-ai zis?”, i-am explicat cu voce tare că, în sfârșit, am ajuns la partea cu violul. Dacă m-a auzit vreun vecin, e posibil să-și fi făcut o impresie greșită despre mine.

Îmi place cartea și-s curios cum se dezvoltă dramele unor oameni care nu există, deci o să vreau să o termin cât mai rapid, motiv pentru care presimt că plimbarea de seară a câinelui va fi super scurtă.

Convingerile oamenilor, am observat eu recent, sunt ferme sau nu sunt deloc. N-am auzit niciodată pe cineva spunând că e “flasc convins” că – dau aici un exemplu complet ipotetic și aleatoriu – jandarmii și-au infiltrat oameni printre protestatari ca să deturneze manifestația pașnică și să aibă o scuză să intervină violent.

Așa cum convingerile sunt mereu ferme, bătăile se aplică întotdeauna cu bestialitate, obiectele cu care se aruncă sunt invariabil contondente și dovezile pe care le pot aduce pentru a confirma că vorbim numai în clișee sunt câtă frunză, câtă iarbă.

Ierbosofia de azi: E foarte periculos să dai foc unei case bântuite. Nu faci decât să incingi spiritele.

Plimbându-l pe Dobby – 10 iulie

Câinele a stat nouă zile la hotel, căci noi am plecat în vacanță în Sicilia, și s-a întors de acolo cu un fel de tuse horcăită care, în manifestările ei mai extreme, produce niște bale spumoase pe care Dobby ni le lasă cadou exclusiv pe covoare și cuverturi, niciodată pe parchet sau gresie, de unde s-ar curăța ușor. La veterinar ni s-a spus că e puțin probabil să fie vorba de tuse de canisă, câinele fiind vaccinat, și că e posibil să fie o reacție alergică.

La cât de răsfățat l-am obișnuit, e posibil să fi dezvoltat o alergie la sărăcie. Și eu aș avea reacții adverse dacă aș trece de la masaje prelungi și boiereală într-un un apartament confort sporit, chiar exagerat, din centru, la stat în cușcă toată ziua și împărțit o curte mică, înconjurată de garduri reci, cu o gașcă de potăi necunoscute.

Azi n-a mai horcăit, semn că funcționat tratamentul cu frecții după urechi, gustări de pește aplicate la fiecare trei ore și sesiuni de alergat prin casă de fiecare dată când vine la mine cu mingea în bot și mârâie patetic, ca cel mai oropsit animal care a trăit vreodată.

Apropo de vacanță. Bucătăria siciliană e cea în care se gătesc chestii super simple și super gustoase, din ingrediente naturale, în timp ce țara e condusă de mafie. Motiv pentru care dieta mediteraneeană începe să fie populară și pe la noi.

Ieri am vrut să mănânc sicilian, ușurel, fără carne, așa cum m-am obișnuit în vacanță. Mi-a fost lene să-mi prepar singur ceva și într-un final m-am mulțumit cu trei sarmale. Mâncarea specific românească, am impresia, e cea pe care o faci când ți-e lene să gătești și improvizezi rapid ceva din ce găsești prin frigider. O “mâncărică”. Termenul vag denotă faptul că specificul mâncării românești e tocmai lipsa unui ceva specific. În fine.

Zilele trecute, când Dobby suferea ca un câine și eu sufeream ca un om căruia îi suferă câinele, am avut o secundă în care am întreținut ideea că ar fi putut să-l tragă curentul. Dacă pe oameni îi afectează, de ce nu și pe câini? A stat, săracul, între două geamuri deschise, fără vată în urechi, și acum bolește ca un campion din cauza asta. În secunda doi am conștientizat faptul că faimosul “curent” e o fabulație stupidă și m-am potolit, dar secunda aia de slăbiciune m-a pornit pe un drum al speculațiilor.

M-am gândit că ai putea să descoperi românul dintr-un grup de oameni de diverse naționalități făcând un test simplu: îi plimbi pe toți într-o mașină cu geamurile deschise și cel care e bolnav a doua zi trebuie să fie românul. Nu se poate altfel. Pe străini nu-i trage curentul, nici măcar cel marin, pentru că străinii știu să respecte avertismentele salvamarilor.

În afara României nu știe nimic despre periculosul “curent”. Noțiunea e greu de tradus. Cum îi explici unui britanic, de exemplu, ce este curentul? Îi spui că e un vânt care bate “indoors”? Un vânt care nu te afectează când te bate în pădure, dar te îmbolnăvește când te bate într-o sufragerie sau într-un tramvai. Ce-i cu discriminarea asta?

Atât pentru azi. Aș vrea acum să mă duc să-mi fac o salată caprese, dar cred că am să aleg calea mai ușoară și am să mă stabilesc asupra unei ciorbe de perișoare. E bună mâncarea românească, chiar dacă e mâncare cu specific non-specific.

Plimbându-l pe Dobby – 15 mai

Am ieșit să plătesc o factură și să scot bani de la bancomat, să am să plătesc curierul. Robotul facturier s-a stricat înaintea mea și n-am avut răbdare să-l repare tipa aia îmbrăcată de parcă se pregătea de o aventură cu șeful sucursalei. Bancomatul de afară funcționa când am intrat în sediu, dar era coadă și n-am stat, însă nu mai funcționa când am ieșit. Pe de altă parte, nici coadă nu mai era.

M-am întors acasă să-l scot pe Dobby la plimbare, ocazie cu care am încercat un alt bancomat, ceva mai departe de traseul nostru obișnuit. Aparatul băncii care îmi ia o taxă de administrare anuală pe lângă cele 12 taxe lunare de gestiune a contului era “scos temporar din funcțiune”. Ar trebui să le spun că administrarea și gestiunea sunt sinonime și că ar putea să mai taie din ele, dă-le dracu’.

La cum îi știu pe bancheri, s-ar putea să fie nevoie să plătesc o taxă suplimentară pentru “sugestii și reclamații”, deci mai bine mă descarc scriind chestii nasoale despre ei pe internet.

A început să plouă din momentul în care am ieșit din scară și până în clipa în care ne-am întors. Intrat în casă, am scăpat câinele din lesă, iar el a țâșnit direct pe covor, așa ud și murdar cum era. Uneori, mizeriile se atrag de parcă ar fi opusuri.

Apropo de asta. Într-o seară, săptămâna trecută, am mers în centru să-mi iau o carte care tocmai se lansase și o vafă, care e un fel de clătită 3D. Pentru început, am intrat în librăria greșită. Apoi, localul cu vafe rămăsese cu una singură, pe care i-am lăsat-o copilului, dar numai după ce m-am gândit serios dacă să-i propun sau nu s-o facem fifty-fifty.

Am trecut strada să-mi iau un burger de consolare. Burgăria tocmai închisese. Am mâncat, de ciudă, o șaormă. De ciudă e singurul mod în care se mănâncă șaormele. Unele se mai mănâncă și de beat ce ești (sau beată, nu discriminez), dar majoritatea se mănâncă de ciudă că nu ai posibilitatea, timpul sau banii să mănânci ceva mai bun.

Cartea n-a fost grozavă, plus că am uitat-o într-o zi pe pat și Dobby i-a mâncat coperta din față. Sunt aproape sigur că lui i-a plăcut coperta mai mult decât mie conținutul.

O întrebare ciudată: unde sunt melcii când nu plouă?

Mi se pare că melcii ies în oraș exact așa cum ies unii oameni cu mașina – doar atunci când plouă. Pe când melcii sunt simpatici și motiv de postat fotografii artistice pe Insta, oamenii nu fac decât să încurce traficul care, cu ocazia asta, înaintează – întâmplător – cu viteza melcului.

Așa se potrivesc unele lucruri de zici că le aranjează Dumnezeu cu mâna Lui (aia cu care nu rezolvă probleme precum foametea, războiul sau muștele pe care nu poți să le dai afară din casă nici cu geamul larg deschis).