Tag Archives: jurnal

Ierbosofii (cap.6) – Dacă oamenii ar putea să zboare

Dacă oamenii ar putea să zboare, majoritatea n-ar face-o. Atitudinea lor față de zbor ar fi similară atitudinii pe care mulți o au față de alergat (doar în caz de urgențe) sau înot (doar în timpul vacanțelor în Grecia).

Sigur, ar exista câteva competiții sportive de zbor orientate pe viteză, anduranță sau precizie, dar, per ansamblu, s-ar zbura puțin. Ca pregătire pentru aceste evenimente, s-ar zbura într-o sală special amenajată pentru așa ceva, folosind aparate care te ajută să zbori pe loc, fără să ajungi nicăieri.

La maratoanele de zbor ar câștiga tot etiopienii, pentru că ei au oasele goale pe interior, ca porumbeii.

Din când în când, s-ar organiza maratoane de zbor în scopuri caritabile, la care ar participa corporatiștii ăia care merg de obicei la serviciu pe jos, cu trotineta electrică. Semi-maratoanele ar fi cele în care s-ar semi-zbura, adică s-ar zbura cu picioarele pe pământ, cumva, așa cum fac copiii mici când se dau pe bicicletele alea fără pedale.

În noua sa formă, triatlonul ar fi fugă-zbor-înot. La Exathlon nu s-ar schimba nimic, ar fi la fel de penibil.

Exact așa cum există oameni care iau mașina pentru a parcurge distanțe pe care le pot merge pe jos, ar exista și oameni care ar lua mașina pentru distanțe pe care le-ar putea zbura în câteva minute. Ar spune că e mai ușor și mai rapid cu mașina, că sunt prea obosiți să mai bată din aripi, că e prea frig acolo sus și că au de cărat chestii multe și e aiurea să zbori cu ele în brațe. În plus, mașina e simbol de statut și trebuie văzută. Deci, s-ar sta la fel de mult în trafic.

Dintre cei care ar zbura ocazional, mulți ar face-o în timp ce se joacă pe telefon și s-ar ciocni între ei în aer sau s-ar izbi de geamurile blocurilor mai înalte. Ar deveni crucial ca firele de înaltă tensiune să fie îngropate.

Unii oameni ar zbura doar ca să-și facă nevoile de sus pe casa vecinului ăla enervant care aruncă mereu mizerii în curtea lor sau dă muzica tare sau orice altceva, pentru că sigur face el ceva nașpa, dă-l în mă-sa. Motive să te caci pe casa vecinului se găsesc. Expresia “să te piș în freză” ar putea fi pusă mai ușor în aplicare.

Granițele ar fi mai greu de apărat.

Dronele ar deveni inutile.

Mersul pe apă ar deveni accesibil tuturor.

Am avea o categorie nouă de filme porno: flying fuck.

Copiilor le-ar fi mai ușor să fure corcodușe.

Ar apărea metode noi de sinucidere: căderi controlate, aruncări în fața elicopterului sau a motorului de avion, etc.

S-ar vinde mult mai multe jaluzele și termopane cu preș.

Ai putea să-ți scoți papagalul la plimbare, în lesă.

Baloanele cu heliu ar deveni mai puțin impresionante. La fel și baloanele cu aer cald.

În loc să cerșești, ai putea să aștepți să-ți pice din cer.

Companiile aeriene ar trebui să fie mult mai atente, să nu se agațe pasageri clandestini de roțile sau aripile avioanelor.

Femeile ar purta mai des pantaloni, să nu li se uite obsedații sub fustă când zboară.

Taxi-urile ar arăta complet diferit.

N-ar mai însemna același lucru să spui despre cineva că e aerian.

Iar în România ar ninge mai des. Cu coji de semințe și chiștoace.

 

Sursa foto: deviantart.com

Ierbosofii (cap.5) – Câini rasiști

De unde știu toți câinii, dar absolut toți, să latre la țigani? E ceva instinctual, înnăscut? E vreo formă bizară de adaptare la mediu? Poate fi vorba de o variantă animalică de rasism?

Uitându-te la cum se comportă animalele de companie, te-ai aștepta de la pisici să fie rasiste. Pisicile emană un soi special de nesimțire care merge mână în mână cu discriminarea. Dar nu cred că pisicilor le pasă destul de mult de oameni încât să depună efortul de a-i disprețui selectiv, pe considerente de culoare. Pisicile disprețuiesc în mod egal pe toată lumea.

Câinii, în schimb, sunt predispuși rasismului. În lume există circa 340 de rase de câini. Oamenii au mult mai puține rase (maxim șasă) și se urăsc cu patimă doar pentru că sunt puțin diferiți. Chiar și în interiorul aceleiași rase, există cazuri în care oamenii s-au măcelărit în draci doar pentru că unii aveau nasul mai turtit decât ceilalți sau vorbeau aceeași limbă dar cu accent ciudat.

Câini preiau comportamentele stăpânilor. Dacă oamenii sunt prin definiție rasiști, câinii sunt și ei rasiști. Atât față de oameni, cât și ei între ei.

E greu să fii câine și să nu fii rasist, în special când diferențele între rase au devenit atât de evidente. Cum se uită un St. Bernard la un Chiuhuaua? Cum se uită un Husky, care poate trage o sanie zeci de kilometri prin zăpadă la temperaturi de minus 20 de grade, la un mops, care nu poate respira corect nici când stă liniștit, iar când face puțin efort vâjâie ca un aspirator pe care l-a apucat criza de epilepsie?

În aceste condiții, rasismul inter-canin devine cumva justificabil. Dar de ce sunt câinii rasiști față de anumiți oameni, asta încă n-am reușit să descopăr. Am găsit câteva explicații posibile, dar toate erau profund rasiste și nu consider potrivit să le public.

Oricare ar fi motivul, câinii sunt rasiști. Ceea ce e cu atât mai impresionant când te gândești că ochiul câinelui percepe mai puține culori decât cel uman.

 

Sursa foto: Isle of dogs

Ierbosofii (cap.4) – Ai dracului sataniști!

Se întâmplă, în dezbaterile aprinse din mediul virtual, ca oamenii care exprimă opinii ce nu coincid cu dogma creștin-ortodoxă să fie numiți “slugi ale Satanei”.

Personal, consider jignitoare formularea, pentru că pornește de la premisa că cei care atacă valorile creștine se află pe cea mai joasă treaptă în ierarhia satanică. Iar asta trădează o lipsă gravă de imaginație din partea așa-zișilor credincioși, întrucât cei care le contestă credința ar putea, la fel de bine, să fie angajați cu carte de muncă ai Satanei, nu doar simpli slujitori necalificați.

Nu mi se pare exagerată nici ideea ca Satana să se implice personal în treaba asta. Miza e destul de mare încât să nu lase greul pe umerii slugilor. Toată lumea știe că dacă vrei o Apocalipsă bine făcută, trebuie să te implici personal.

În egală măsură, se poate ca cei ce distribuie mesajul malefic al Satanului (nu vreau să par sexist, dar Satana sună prea feminin) să fie într-o poziție mai rea decât slugile. Să fie stagiari neplătiți sau voluntari.

Birocrația fiind invenția Satanului, e posibil ca “slugile” să fie de fapt oameni care lucrează în numele Necuratului prin contract pe drepturi de autor. Fie prin SRL, fie prin PFA, depinde de preferințele fiecăruia și de contabilul care i-a sfătuit.

“Colaborator al Satanului” sună mai bine decât “slugă”, dacă e să fii sincer pe contul LinkedIn. Unii, cei mai pricepuți dintre ei, pot fi chiar parteneri de afaceri ai Satanului. Poate dețin o cotă parte din Infern, prin acțiuni. Poate fac parte din board-ul director și, când nu împart pliante despre homosexuali care înfiază copii și îi convertesc la veganism prin mediație și vloguri, dezvoltă noi tehnici de tortură a creștinilor prin muzică, stand-up și meme puturoase (sau ce altceva cred creștinii că fac ateii în timpul liber).

Apropo. O altă inconsistență logică de care dau dovadă drept-credincioșii e să presupună că ateii sunt sataniști. Mie mi se pare că, dacă nu crezi în Dumnezeu, nu crezi nici în Drac. În fine, partea cu logică nu-i tocmai prioritară în religie.

Dar să-i numești slugi pe toți cei care susțin libertatea oamenilor adulți de a se iubi cu cine vor mi se pare greșit. Mai ales venind din partea unora care se consideră a fi “robii lui Dumnezeu”. Asta, în termeni de specialitate, se numește dublu standard.

Dacă e ok să fii rob, de ce e nașpa să fii slugă? Raportul de inferioritate față de divinitate e același. Ba mi se pare că e puțin mai rău să fii rob (sinonim cu sclav) decât slugă (care poate fi slugă plătită). Aceasta este întrebarea.

În fine, e una dintre întrebări. Cealaltă ar fi: de ce atunci când se spune despre ceva că e “din partea casei” nu se precizează din care parte? Că poate vine din partea în care e și baia și atunci nu vreau să am nimic de-a face cu asta. Mno.

Sursa foto: South Park

Plimbându-l pe Dobby – 13 septembrie

Destul despre Referendumul de ziua a șaptea ctitorit de sectanți de mâna a doua, să vă spun cât de minunat e să lucrezi de acasă, dând ca exemplu ziua de azi.

M-am trezit când am vrut eu și apoi am stat o oră pe telefon, ca să mă încarc cu nervi și ură și încordare din online, cum fac în fiecare zi, că e mai ieftină metoda asta de înviorare decât cafeaua sau mișcarea.

Pe la 10 am vrut să mă așez la birou, să stau acolo pe Facebook și să mă mint că lucrez, dar câinele dormea cu capul pe mine și n-am vrut să-l deranjez și am mai stat așa o oră și am citit. Noua carte a lui Noah Yuval Harari e excelentă.

La 11 s-a trezit și câinele și, fiind odihnit, a început să mă schiaune și să mă mârâie și să mă certe că de ce nu mă joc cu el, de nici nu am mai putut să mă concentrez la dat like-uri la străini cu care nu m-am întâlnit niciodată.

După un sfert de oră de abuz emoțional la care m-a suspus câinele, am ajuns la periferia răbdării și l-am luat pe sus, l-am pus în ham (dacă era pisică, o puneam în miau) și l-am scos afară la plimbare.

O oră l-am învârtit prin cartier, ca să-l obosesc destul cât să doarmă restul zilei și să-mi dea pace să fac ce am de făcut la calculator. Atât că după o plimbare atât de lungă am obosit și eu.

Mi-am pus de mâncare și mi-am mai făcut o cafea și, ca să mă liniștesc puțin după toată plimbăreala cu Dobby, m-am pus la un documentar pe Netflix, la care am adormit ca un campion, lăsând cana de cafea pe măsuță, cană din care câinele s-a înfruptat cu nesaț.

M-am trezit când Dobby ajunsese deja la fundul cănii și o răsturna încercând să-i lingă ultimii stropi. Un sfert de espresso, că atât presupun că mai era în cană când am adormit, e combustibil de avion pentru 3,5 kilograme de câine: nu-i topește grinzile de oțel, dar îl face să ardă intens.

Acum Dobby aleargă posedat prin casă, sare pe mine, sare pe mobilă, își mută toate jucăriile dintr-o parte în alta, latră la orice zgomot de afară și evident că e prea mare agitația ca să mai pot lucra ceva azi (e ora 3, deci e gata ziua) și trebuie să o las pe mâine când probabil va fi la fel.

Ierbosofii (cap.2) – Mort din cauze supranaturale

Tipul arăta exact așa cum te-ai aștepta să arate un șofer de taxi. Haine de culoarea incertă și ștearsă a cârpelor de bucătărie, burtă mulată pe tricou, peliculă uniformă de transpirație care, împreună cu bronzul, îi făceau pielea să arate ca suprafața unui pantof bine umblat și o grimasă de om care le-a văzut pe toate de două ori și n-a fost impresionat de multe dintre ele.

Trecând pe lângă un cimitir ale cărui cruci puteau fi atinse din mașină dacă te întindeai puțin, ne spune că și-a aranjat deja “garsoniera” acolo. Șapte mii de lei, fără cruce. Mormânt beton, duplex, cu loc pentru două coșciuge supraetajate (sau trei în caz că el și nevasta își fac între timp un prieten bun-bun).

Zece lei taxa anuală de îngrijire a locurilor de veci și încă o sută cincizeci contribuția anuală la biserică. Rezonabil, ținând cont de faptul că preotul paroh a construit o biserică superbă cu picturi frumoase în care ți-e mai mare dragul să-ți deplângi vremelnicia. Om gospodar, preotul a reușit, cu materialele care i-au rămas de la ridicarea bisericii, să-și construiască pe persoană fizică și un bloc cu trei etaje de locuințe și două nivele de parcare undeva în zonă, precum și o casă parohială cu curte generoasă și drumeag pavat pe care să-și odihnească mașina germană.

Șoferul de taxi vorbea cu admirație nedisimulată despre escrocheriile evidente ale parohului, astfel că la oprire, când aparatul a dat o sentință de puțin peste douăzeci și patru de lei, i-am înmânat douăzeci și cinci și i-am spus să păstreze restul și să-l folosească pentru a-și construi și el un bloc de trei etaje.

Îmboldit de subiectul sinistru al amenajării mormântului, am urcat scările către apartamentul meu contemplând moartea. E de preferat să mori din cauze naturale, se spune, deși nu știu să existe morți ale căror cauze să fie supranaturale. Înecul e o cauză cât de poate de naturală pe o planetă care e trei sferturi apă. E natural să mori dacă te trăznește, dacă te prinde avalanșa, taifunul, înghețul, grindina sau erupția vulcanică. Toate acestea sunt fenomene naturale. E natural să mori în natură, mușcat de șarpe sau strivit de creanga unui copac. Sinuciderea e naturală dacă sfoara e de cânepă, deci făcută dintr-un material natural. Gelozia, ura, depresia, psihoza, frica, lăcomia, pasiunea sunt sentimente cât se poate de naturale. O crimă alimentată de aceste trăiri nu poate fi considerată decât naturală. Moartea fiind concluzia naturală a vieții, se poate spune că orice deces are cauze naturale.

Îmi imaginez că te bântuie o suită întreagă de senzații în timp ce, viu fiind, îți amenajezi mormântul. Apropo de senzații, dacă există amatori de senzații tari, trebuie să existe și profesioniști de senzații tari.

Însă, dacă nu ești adeptul religiei potrivite, cimitirele sunt locuri în care nu intri nici mort.