Tag Archives: ierbosofie

Plimbându-l pe Dobby – 24 februarie

Dragobete, adică reluarea filmului siropos care este Valentine’s Day, de data asta dublat superficial în limba română.

L-am plimbat de dimineață pe Dobby gândindu-mă că nu o să existe vreun moment în viața mea în care să nu mi se pară ciudați părinții care își sărută copiii pe gură. E ceva inexprimabil în cuvinte de greșit în imaginea unui părinte care se pupă în gură cu copilul lui, indiferent de vârstă. E ca și cum ai vedea o pisică mestecând gumă și te-ai aștepta să o înghită în orice moment, ca pe orice altă bucățică de mâncare, că doar pisicile habar n-au ce-i guma și nu caută să-și împrospăteze respirația cu mentol, atât că pisica îi dă înainte cu mestecatul și ție nu-ți vine să crezi că te uiți la o pisică ce mestecă Orbit sau poate Hubba Bubba și, fix când te gândești că nimic nu poate fi mai ciudat de atât, pisica face un balon.

Din cauza frigului, azi am scurtat traseul pe care-l parcurgem de obicei la prânz.

Într-o parcare, Dobby s-a arătat foarte interesat de o mașină anume. Era acoperită cu una din acele prelate clasice cu care vecinii exagerat de grijulii își înveleau mai demult Daciile. Rar mai vezi astfel de veștminte auto în ziua de azi. Probabil că mirosea intens, căci Dobby a ținut să o marcheze în două locuri, într-un efort scremut de a acoperi revendicările teritoriale ale celorlalți câini care trecuseră pe acolo.

Interesant e că nu vezi niciodată un cearșaf de-ăsta aruncat peste o mașină scumpă. Mașinile scumpe reflectă statutul și se țin la vedere. Se afișează. Mașinile păstrate în glugile astea supradimensionate reflectă stătutul, fiind în principal mașini vechi dar în stare bună, care n-au prea simțit șoseaua sub roți și nici vântul în parbriz.

De fiecare dată când văd o mașină îmbrăcată cu o astfel de prelată mă gândesc la o femeie musulmană purtând burqa. Și femeia cu burqă, și mașina cu glugă au un stăpân paranoic care insistă să-și ferească proprietatea de privirile indiscrete ale străinilor, deci asocierea nu-i tocmai ridicolă.

Ridicolă e ideea că femeile le-ar fi inferioare în orice fel bărbaților. Azi am simțit pe pielea mea că femeile sunt chiar mai puternice decât bărbații. Mai precis, o femeie a fost mai puternică decât mine. Iată cum:

Săptămâna trecută am comandat de pe internet, prin intermediul unui magazinaș din Cluj, o lampă. Azi, după ce l-am lăsat pe Dobby acasă și am ieșit pe centru să rezolv niște treburi minore, m-a sunat o doamnă să-mi spună că pot să trec pe acolo ca să-mi ridic coletul. Ajuns în magazinaș, o întreb pe vânzătoare, o minionă brunetă cu corp de preșcolar astenic, dacă pachetul e greu. Voiam să știu dacă pot să-l duc în brațe până acasă sau dacă e nevoie să vin mai târziu cu o mașină. Miniona se duce într-un colț al magazinașului, îmi arată cutia și o ridică cu o singură mână. Zice că nu-i grea deloc și că, în plus, mai are și mânere. Semnez o foaie și dau să iau cutia. Inițial, abia reușesc să o clintesc. Îmi dau seama că e prea grea pentru mine și că va fi super dificil să o car în brațe până acasă. Calculez câtă rușine ar trebui să înghit dacă recunosc în fața micuței vânzătoare că mi-e peste putință să transport o cutie pe care ea a ridicat-o fără probleme și decid că e mai bine să îndur un supliciu fizic decât să mă fac de mândră minune.

Scot un icnet subțire când ridic cutia, strâng din dinți, mă încordez, mă aplec într-o rână, căutând echilibrul, și reușesc să ies din magazin purtând un surplus 15-20 de kilograme. Pe drum, fac pauze dese, prefăcându-mă că am simțit telefonul vibrând în buzunar și că trebuie să răspund urgent la niște mesaje. Mă așez pe toate băncile care-mi ies în cale și scrutez gâfâind discret zarea, ca și cum aș aștepta pe cineva. Într-un final, ajung acasă cu brațele lungite până mai jos de genunchi și cu o dilemă legată de vânzătoare, despre care nu-mi dau seama dacă e foarte puternică sau foarte mincinoasă.

Încep să înțeleg de ce a zis tanti aia că femeile pot fi și motostivuitor. Se descurcă bine cu ridicatul greutăților.

Azi ar trebui să-i fac lui Dobby baia săptămânală, dar cred că am s-o amân pentru că mi-e aproape imposibil să-mi mai mișc brațele. Numai femeia aia e de vină.

La plimbare îl mai scot doar dacă reușesc să-i leg lesa de cureaua de la pantaloni, cumva.

Textul ăsta l-am tastat cu un creion ținut în gură, la lumina lămpii.

Plimbându-l pe Dobby – 15 ianuarie

15 ianuarie: ziua de naștere a lui Mihai Eminescu, poetul preferat al oamenilor care au citit doar lecturile obligatorii din timpul școlii.

Orașul ăsta nu-i construit pentru oameni. E făcut pentru mașinile care aglomerează constant străzile largi care-l disecă în cvartale și cartiere. Străzi care sunt atât de importante încât au primit numele de artere. Mașinile sunt viața unui oraș. Sunt globulele care-i transportă oxigenul, apa, seva și coletele comandate online.

Un oraș făcut pentru oameni, nu pentru mașini, nu ar avea treceri de pietoni care să lege trotuarele înguste pe care sunt condamnați oamenii să se descurce. Un oraș făcut pentru oameni ar avea doar câteva străduțe pe care să circule numai mașinile care au treburi serioase de rezolvat în oraș, străduțe legate între ele de treceri de mașini. Să se înțeleagă limpede că orașul e al pietonilor și că mașinile sunt doar niște intruși căorora li se permite să întrerupă fluxul celor care se plimbă pe jos printr-o dezlegare de traversare a trotuarului.

Am ajuns să visez la astfel de utopii urbane după ce, plimbându-l pe Dobby și trebuind de multe ori să fiu atent să nu alergăm în stradă în fața unei mașini, mi-am imaginat o realitate paralelă în care eu să am prioritate, oriunde m-aș afla în oraș, și mașinile să fie cele care să aibă grijă să mă ocolească.

S-ar putea să jignesc sensibilitățile șoferilor care au impresia că sunt mai îndreptățiți să ocupe strada doar pentru că conduc o fierătanie de o tonă, în timp ce eu conduc o fiară de trei kilograme, dar trebuie să o spun: șoferii sunt, în general, proști.

N-ai să vezi niciodată doi pietoni înjurându-se pentru că cel din față n-a semnalizat că vrea s-o ia la stânga și astfel i-a încurcat celui din spate depășirea. N-ai să vezi niciodată un bărbat spunând că femeile sunt mai slabe la mers pe jos decât ei, așa cum fac șoferii. N-ai să vezi niciodată doi pietoni care să se iau la bătaie pentru că unul era pe telefon și n-a văzut că cel din față s-a oprit în fața unei vitrine cu prăjituri și, din cauza asta, era să se ciocnească. Un om normal înțelege că m-a atras imaginea acelui red velvet cake imens și de aceea m-am oprit brusc, vrăjit de buretele său roșu și delicios. Un șofer probabil m-ar fi scuipat.

În final, pentru că am rumegat destul subiectul mașinilor, am să las aici o ierbosofie auto mai veche:

Nu-mi place că unor mașini li se spune aspiratoare de gagici. Nu toate aspiratoarele sunt de gagici?

E ok să fii misogin atât timp cât e amuzant.

Punctul pe “i”

Vreau să știu cine-s agramații ăia care tot lasă “i”-urile nepunctate, de trebuie mereu să vină cineva să pună punctul pe “i”. Nu de alta, dar de multe ori eu sunt cel care trebuie să-și ia din timpul personal și să pună punctul pe “i” și, sincer să fiu, mi se pare deranjant, că poate am și eu alte treburi, mai importante.

Cât de greu poate fi să pui un punct? Mai ales în condițiile în care aproape tot ce se scrie în ziua de azi (pesemne că nimeni nu scrie în noaptea de azi) se scrie din tastatură, unde punctele sunt incluse. Mai puțin în cazul majusculei “I”, la care oricum nu ai putea să-i pui punct, deși n-ar fi o idee rea, pentru că de multe ori se întâmplă să o confunzi cu un “L” mic.

Și de ce se lasă doar “i”-urile fără punct? De ce toate celelalte litere se scriu corect, dar numai sărmanul “i” rămâne descoperit? Cum se face că absolut toată lumea, oricât de bătută în cap, e în stare să pună punctul pe “j”, căciula pe “ă” sau virgula sub “ț”, dar sunt total incapabili să pună un amărât de punct pe “i”.

Asta mă frământă pe mine și-mi strică somnul de frumusețe. Dacă aveți un răspuns cu care să mă lămuriți, bine. Dacă nu, la fel de bine, pentru că acesta e genul de discuție la care chiar vreau să-i pun punct.