Tag Archives: hipermarket

Coșul și căruțul

Stăteau într-o zonă slab circulată a hipermarketului, aproape de standurile cu pești și fructe de mare, unde mirosul puternic de putregai sărat, amintind de o plajă năpădită de alge și leșuri de balenă, nu le permite clienților să zăbovească prea mult. Se cunoșteau din vedere, ca toți angajații anonimi ce lucrează într-o multinațională, dar nu avuseseră ocazia să povestească mai pe îndelete până acum. De obicei se salutau din mers și își vedeau de treabă, fără alte protocoale sau complicații, căci așa e mersul treburilor în firmele mari.

Bătrânul cărucior fusese părăsit lângă standul de cartofi pământii ce arăta ca un morman de șobolani obezi sub lumina rece a neoanelor. Îl lăsase acolo un student ce căuta să-și cumpere ceva de mâncare din puținii bani care-i mai rămăseseră după ieșirea din seara precedentă. Când fu sunat de o colegă care tocmai primise un pachet de acasă și invitat la o masă aproximativ caldă în căminul fetelor, băiatul lăsă totul baltă și se grăbi să părăsească magazinul, abandonând sec căruciorul peste drum de vitrinele mocirloase în care pluteau amețiți câțiva crapi. Lăsase în el o jumătate de rudă de salam și o pâine feliată. Meniu studențesc.

-Asta urăsc eu cel mai mult, când nu sunt folosit la întregul meu potențial maxim, îi spuse sictirit căruciorul noului său amic. Acesta era un coșuleț rușu de plastic, finuț și lucios ca o jucărie nouă, pe care o doamnă îmbrăcată în haine de mers la biserică îl uitase în apropierea căruciorului când plecă să verifice dacă cepele roșii pe care le cumpărase aveau același gramaj și la celelalte cântare. Încurajați de răgazul lor fortuit și de liniștea relativă a acelui colț de magazin, cei doi se apucară de povestit una-alta. Căruțul, ca orice bătrân care a văzut multe la viața lui și crede că știe totul despre cum funcționează lumea, monopoliza conversația.

-Ăștia își bat joc de munca mea, să ruginesc eu dacă nu.

-Cum adică? întrebă respectuos coșulețul.

-Adică mă ia toți dracii când prind câte unul care mă plimbă de nebun prin tot magazinul doar ca să-i car un tub de frișcă și un plic cu praf de copt, de exemplu. Sau un nenorocit de salam săsesc și o pâine, cum am pățit acum. Ca să nu mai zic de toate dățile în care trebuie să duc de colo-colo doar câte o vopsea de păr sau o brânză topită. Nici n-ar trebui să fiu deranjat pentru munci atât de banale. Pentru asta s-au inventat joburile mai puțin solicitante, cum el al tău. Fără supărare.

-Nici o supărare.

-Să folosești tu un căruț cu zeci de ani de experiență în transportul intern pentru a purta prin magazin produse pe care le-ai putea, la o adică, ține în mână, asta mi se pare cea mai nesimțită dovadă de risipă. De asta merg prost lucrurile în țara asta, pentru că oamenii nu știe să-și dozeze corect resursele și nici să aprecieze corect aptitudinile celorlalți.

Liniștea buimacă a coșulețului fu interpretată drept aprobare tacită de către cărucior. De fapt, coșulețul nu știa ce să-i răspundă căruciorului. Nu era neapărat de acord cu el, ba chiar prefera să aibă cât mai puțin de lucru într-o zi, dar n-avea de gând să se certe cu bătrânul. Părea genul de căruț căruia îi scârțâie mereu o roată, dar niciodată aceeași. Nici nu voia să-i dea viteză cu vreun comentariu inflamator, așa că își ținu gura în cel mai politicos mod posibil.

Însă căruțul pornise cu avânt pe drumul său.

-E simplu: dai banul, îți car cumpărăturile, îți dau banul înapoi, repet procesul. Toată lumea e fericită. Dar vreau să simt că a meritat efortul, că nu mi-am tocit roțile degeaba, să car două ciocolăți și un pachet de cafea când eu aș putea să car baxuri întregi de ciocolăți și cafea. E prostesc, zău. Nu mai e, dom’le, ca pe vremuri, de sărbători, când duceam în spate zeci de sticle de bere și suc și apă și kilograme de carne și saci de cartofi și cozonaci și pungi de detergent și balsam și câte și mai câte. De sărbători, când n-aveai loc nici să te întorci de câtă lume era în magazin, atunci simțeam că trăiesc, zău. Stătea oamenii la coadă la mine ca la noul iPhone, că știa că se pot baza pe mine, care mergeam întotdeauna drept și nu trăgeam spre stânga sau spre dreapta ca alte cărucioare care ar fi trebuit să se pensioneze demult, nu dau nume. Nici eu nu-s departe de pensie, știu că mi s-a cam dus luciul de pe spițe, dar sunt încă în forță. De-aș mai prinde un Crăciun sau două, aș fi cel mai fericit căruț din lume. Dar ai cu cine?

-Mai bine să nu pui la suflet toate astea, zic eu, zise coșulețul. Avea în el o pungă de spaghete, o conservă de paste de tomate și un cub de condimente. Privea discret în jur, sperând că nu va trebui să îndure prea mult pălăvrăgeala bătrânului până când cineva îl va întoarce alături de ai lui, lângă intrare. Mai avea în el și o aroganță tipic tinerească, de plastic ce știe că va dăinui multe sute de ani după ce metalul cărucioarelor va fi complex oxidat, dar alesese să nu și-o măsoare cu bătrânul. Nu neapărat din respect sau sfială, ci din dorința de a nu complica o situație care se dovedea deja destul de neplăcută.

-Oricum, continuă neabătut căruciorul, mă gândesc să mă las de toate astea și să mă apuc de management, consultanță sau ceva. Să-mi deschid firma mea și să fiu eu singurul meu șef. Am învățat de-a lungul anilor să citesc omul în funcție de ce pune în mine. Știu când cineva e bolnav sau pe moarte doar uitându-mă la produsele pe care i le car. Știu când un cuplu urmează să se despartă sau când cineva urmează să fie concediat. Știu și când o femeie e însărcinată, doar în baza la cumpărături.

-Cum? întrebă contrariat coșulețul. Ce cumpără?

-Hăinuțe mici, răspunse senin căruciorul.

Foto: karenika.com