Tag Archives: frizerie

Plimbându-l pe Dobby – 12 martie

Când mi-a spus că are șaptezeci de ani, am crescut mintal bacșișul pe care urma să i-l las. În timp ce aparatul de tuns cu care mă lua pe ceafă i se întrerupea, motivul fiind cablul ros, în care sârmele se desprinseseră și făceau contact doar dacă femeia aduna cablul în mână așa cum fac unii cântăreți cu firul microfonului, am decis că bacșișul va fi unul mai mult decât generos, va fi memorabil.

Când am auzit-o povestind cu colegele despre cum trebuia să facă niște drumuri suplimentare la finanțe pentru a clarifica situația complexă a PFA-ului, am decis să încep frumos săptămâna și să-i fac o bucurie unei bătrânici care, în loc să-și risipească pensia prin baruri, la cafele și bârfe, așa cum am văzut eu că fac abuelele* din Spania, trebuie să muncească și să-și complice bătrânețile cu formalități birocratice inutile și neplăcute.

Într-un final, când am deschis portofelul și m-am confruntat cu situația de la fața locului, am descoperit că nu aveam decât cinci lei cu care să sting focul filantropic care îmi aprinsese imaginația. I i-am lăsat printre piepteni și pămătufuri și am ieșit dezamăgit din frizerie în timp ce la televizor o voce afectată vorbea despre monștrii sacri ai umorului.

Nu știu de ce, dar când aud formularea monstru sacru mă gândesc automat la King Kong, gorila uriașă fictivă venerată de triburile de primitivi de pe Insula Craniului. Monstru sacru al umorului e King Kong alunecând pe o coajă de banană uriașă, presupun.

Cum de s-a ajuns ca apelativul monstru să fie considerat un compliment? Cum de i s-a putut imprima un sens pozitiv? Cine a fost primul om care a văzut un comediant bun și s-a hotărât că cea mai abilă descriere a acestuia e monstru? Ok, nu e orice fel de monstru, e un monstru sacru, dar totuși. O fi grație talentului înfricoșător al comediantului de a-i face pe alții să râdă? Licență poetică? Metaforă forțată? Lipsă de inspirație? Limbă de lemn? În fine.

Eram deja cu Dobby la plimbare când am descoperit un aspect definitoriu al monstruozității vedetelor. E vorba de accent. Fiecare talent transcendental are un accent aparte, o particularitate de limbaj care-l definește. La Amza Pellea, atât stilul cât și accentul erau pur oltenești. Florin Piersic are un inconfundabil accent ardelenesc. Genul acesta de vedete se fac remarcate pentru că își îmbrățișează esența. Nu încearcă să o ascundă adoptând un limbaj fad, conformist și lipsit de artificii regionale. Nu se apucă să vorbească la fel ca toți ceilalți, ascunzându-și originile și influențele. De asta are Carla’s Dreams succes, pentru că nu-și neagă vocea (dar și pentru că șmecheria cu fața pictată e un accent vizual extrem de puternic).

E despre accent. Poate fi unul dulce moldovenesc, arogant bucureștean, grăbit oltenesc, molcom transilvan, dar să fie. E nevoie de el pentru a ieși în evidență. Poate să nu fie de limbaj, poate fi un accent fizic, un fel de a te purta, o privire, un gest, un tic, un dezacord, dar trebuie să fie repetabil și recognoscibil. Accentul, de orice fel ar fi, e catalizatorul popularității. Un accent bun de bețiv te face vedetă (vezi Las Fierbinți).

Chiar și popularitatea lui Dragnea poate fi atribuită accentului. În cazul său, accentul nu e unul de limbaj, ci unul ideologic. Omul emană un puternic accent dictatorial.

 

*abuela e bunică în spaniolă (cred)