Tag Archives: Cluj

Sunete stranii în pădurea Hoia-Baciu

N-am crezut niciodată că în pădurea Hoia-Baciu se petrec fenomene paranormale. Nici nu știam care-i legenda – ceva despre cum locul e bântuit de fantomele unor ozn’uri sau altceva la fel de extraordinar. În fine.

Toate s-au schimbat azi, când am trăit ceva ce greu poate fi definit ca normal sau, mai exact, pământenesc. Mă plimbam frumos pe cărare și doar puțin m-am încumetat într-un desiș, să fac o poză unui pâlc de floricele, când am început să aud niște sunete stranii.

rea că vin din toate părțile, zgomotele astea bizare ce făceau chiar și crengile copacilor să se chircească de oroare. M-am învârtit bezmetic, încercând să ghicesc sursa chiotelor fantomatice ce-mi făceau pielea de curcan (frica mică provoacă pielea de găină, fricile mari dau piele de curcan, iar cele enorme, piele de struț; să se știe), și uite așa am pierdut cărarea. Am pornit-o pe povârniș în joc, către unde știam că e drumul principal.

Treptat, poluarea fonică de proveniență posibil extraterestră s-a intensficat. Deodată cu ea, a crescut și spaima din mine. Aerul vibra spectral, apăsând greu covorul de frunze uscate din care se ridica un zgomot alb ce-mi îngreuna capul și-mi cobora o pâclă groasă peste gânduri. Mergeam teleghidat, atras de muzica aceea năucitoare ca iepurele de morocov.

Am ajuns în apropierea unui luminiș. În mijlocul lui se mișca ceva. Ceva ce producea acel zgomot nenatural ce’mi tulburase groaznic pacea pe care o căutasem în sânul pădurii. Aparatul extraterestru din care ieșeau acele acorduri infernale ca dintr-un iad al cărui paznici și-au luat concediu de boală era un Ford vechi, albastru, prăfuit, tivit pe margini cu o dantelă de rugină spumoasă.

Zgomotul acela de coșmar ce bântuia pădurea ca pe o casă veche în care o virgină a murit neîmpăcată era, am aflat eu cu stupoare sinceră, muzică populară. Cei care o ascultau erau un fel de oameni. Puteai să juri că-s pâmânteni, dar, dacă îi observai atent, vedeai le lipsea un je ne sais quoi care să-i facă (nu știu cum altfel să zic asta) mai umani.

Brrr! Mă ia cu friguri și acum, câteva ore mai târziu, când mă gândesc la întâlnirea de gradul trei pe care am avut-o cu această civilizație îndepărtată. Bine c-am scăpat teafăr, mândruța mea, șai-diri-diri-diri-dira.

 

Ce-i lipsește Complexului Sportiv Gheorgheni pentru a fi perfect

Nu vă țin în suspans și vă spun că foarte puține. Întregul sistem e simplu, elegant și eficient: faci rezervare online, treci cu cartela magnetică de acces pe la clădirea portocalie ( cartelă pe care ți-o faci tot acolo, pe bază de rezervare), te bucuri timp de o oră pe săptămână de orice sport vrei (tenis, fotbal, baschet, volei, badminton, tenis de masă, popice și probabil altele) și apoi repeți după pofta inimii.

Ai voie o singură oră pentru fiecare sport pe săptămână pentru că totul e gratis și pentru că sharing is caring, ceea ce mi se pare corect. În schimb, poți să stai cât vrei pe pista de alergat, pe cea de role, în zona de parkour sau în parcare. Ce știu eu!? Poate îți plac parcările.

Dar ceva îi lipsește complexului pentru a fi perfect. Câteva ceva-uri, de fapt. Menționez că am ajuns la această concluzie după o singură sesiune pe terenul de tenis de câmp. Data viitoare poate mai fac un referat. Nu vreau să par un ingrat și să critic o chestie de care beneficiez fără nici un cost (ahem, taxe și impozite locale), dar cred că se poate foarte ușor trece de la foarte bine la excelent dacă se întâmplă următoarele:

  • coșuri de gunoi direct pe terenul de tenis. Când joc tenis, produc inevitabil și puțin gunoi. Coji de banană, capace de la doze de mingi de tenis, ambalaje, etc. Vreau să am posibilitatea să arunc undeva sticla de băutură sportivă pe care am adus-o ca să am în ce să-mi amestec steroizii, nu să o plimb după mine până în parcare. Azi am fost un bun samaritean și am adunat și resturile celor ce jucaseră înainte mea, un ghem micuț de mohair roșu și o pungă în care a fost fie un sandwich cu șuncă, fie trei mingi de tenis, nu-mi dau seama. Dar să nu facem o tradiție din asta.
  • o băncuță mică, tot pe terenul de tenis. Azi a fost prima dată când am jucat tenis după o iarnă în care parcă am făcut în ciudă veganilor și celor la dietă. Evident, am avut nevoie de o mică pauză după fiecare ghem. A trebuit să stau pe jos. N-a fost ceva oribil, că era o zi de primăvară superbă și pe jos era curat de puteai să mănânci de pe terenul sintetic chiar și un sandwich cu șuncă, dar totuși… O băncuță nu strică. Am văzut că și Federer stă pe ele, deci propunerea mea nu-i tocmai aberantă.
  • să poți să joci și cu cineva care nu are cartelă de acces. Cel care face rezervarea pe un teren trebuie să trimită un link tuturor celor cu care îl va împărți, aceștia trebuind să aibă și ei cartele de acces, să dea click pe link și să declare că partikip. Dacă vreau să joc o partidă cu amicul Hans din Bremen, nu știu dacă o să pot. Probabil că da, căci toți angajații cu care am interacționat s-au purtat exemplar, dar totuși…
  • să se înjure mai puțin pe terenul de fotbal. Asta nici nu ține de cei de la complex, dar vreau s-o pomenesc. Sunt foarte mulți copii mici în jurul terenurilor. Se dau pe role, pe trotinete, aleargă pe pistă sau se plimbă cu părinții. Expresiile pe care le-am auzit ieșind din gurile celor ce jucau fotbal azi ar putea rușina chiar și un om în toată firea. Nici nu vreau să știu ce-a fost în sufletul micuților când testosteronul celor de pe teren se manifesta zgomotos și vulgar.

Atât. Nu-i greu și nu-i scump. Nici nu-i obligatoriu. Tot ce se întâmplă acolo e deja foarte bine aranjat. Cu puțină atenție, ar putea fi perfect. Și n-ar strica nici dacă mi-ar ieși mai bine reverul.

Fotocomplexsportivgheorgheni.ro

Momente și fițe de la Balul Operei din Cluj

Deși a împlinit frumoasa vîrstă de 18 anișori, etate echivalentă cu majoratul aproape oriunde în lume, Balul Operei din Cluj nu și-a lepădat masca pseudo-culturală pentru a recunoaște în sfîrșit că nu e nimic mai mult decît omologul elevat și nițel mai intelectual al unei case de toleranță, un cadril carnal orchestrat de un codoș cu pretenții artistice. Stacojiul cortinei și al decorului teatral nu au făcut decît să întărească paralela cu roșeața cartierelor unde moralitatea se duce să-și facă siesta. Toate acestea petrecîndu-se sub sutana binecuvîntată a mitropolitului, care a venit de mînuță cu episcopul catolic, singura schismă dintre cei doi fiind vizibilă doar la nivel de pălărie, negrul ninja fiind un element comun celor doi, doar se știe că merge cu orice. La fel și bling-bling-ul. Cei doi “frați de cruce” au degajat terenul înainte de prezentarea de modă pentru ca nu care cumva să se creadă că ar gira în vreun fel desfrîul ce a defilat pe scenă după o mult prea lungă pauză de șampanie.

.
Fumurile de pe covorul roșu n-au putut fi nicicum eclipsate de fumul care ieșea de sub taxiurile înșirate peste drum, fumuri comandate special pentru a potența jocul de lumini și lasere cu care tușa de kitsch a fost incorporată ineluctabil în această manifestare socio-cultural-artistică. Este de mirare cum de o clădire care stă să de prăbușească peste acei cîțiva oameni care știu că Paganini nu a jucat la nici o echipă italiană de fotbal se poate erija într-un cortex monden provincial cu atîta nonșalanță. Ignorînd detașat faptul că părți din clădirea Operei arată doar infinitezimal mai bine ca finisajele gării din Petroșani, invitații s-au perindat prin loje etalînd un arsenal de aere care ar face de rușine orice fabrică de ventilatoare.
.
Contrastul a fost la loc de cinste, fiind tema predominantă a primei seri. Primul lucru care mi-a atras atenția a fost o făptură angelică ce cobora scările ca o Julietă ai cărei ani de modelling au apus undeva în deceniile trecute. Într-o rochie de seară al cărei decupaj abia lăsa loc imaginației să-și deschidă aripile diafane, prea frumoasa ființă s-a întors să-și afișeze brațul împodobit cu un tatuaj atît de marinăresc că am simțit instant mirosul sărat al mării atunci cînd am scăpat ochii peste el. Contrast mic totuși pe lângă cel al sfințiilor lor ortodoxe, respectiv catolice, urmate îndeaproape pe covor de decoleele și augmentările estetice ale unora din pepitele care s-au perindat apoi pe podium.
.
poza via ziuadecluj.ro
Se pare că între Nessun Dorma și nexam haine nu este decît un mic salt, așa că parada de modă a oferit ample confirmări anatomice celor destul de privilegiați să primească locuri cît mai aproape de scenă. N-am fost deosebit de încîntat de acestă defilare încît moda nu mă mișcă în nici un fel, plus că știam deja numărul de coaste pe care îl are o ființă umană (12 perechi, dintre care 2 perechi nu-s legate de stern) și nu mai era necesar să-l revăd pe pipițele malnutrite ce s-au plimbat plictisit exact în locul în care Hamlet deplîngea chiar zilele trecute carnea asta mult prea întinată. Ironic, nu? Observație personală: cum se face că nici una dintre fetele model nu pare fericită sau mîndră de ceea ce face?
.
Nu spun nimic de prima parte, adică opera în sine, ba chiar cred că evenimente similare ar trebui să se petreacă mai des. Dar de la soprane și pînă la scheletele ambulante sumar îmbrăcate în straiele stiliștilor străini e un pas mare pe care nici un efort neuronal de-al meu nu-l poate parcurge. Mai ales că sunt de-a dreptul secătuit după ce am asistat la discuțiile avute pe scenă de amfitrionii serii, un dialog atît de serabăd și de anost că m-a făcut să-mi fie dor de schimburile spumoase de replici dintre Stela și Arșinel. Sunt sigur că după a doua seară a evenimentului cei doi vor fi abordați de oamenii din spatele campaniilor publicitare ale farmaciei Catena, sunt atît de buni!
.
P.S.: Sărmăluțele au fost superbe.
.
P.P.S.: Mai mult decît un pamflet, acesta este un exercițiu de retorică și trebuie tratat ca atare. Orice asemănare cu persoane reale ține de domeniul coincidenței.