Tag Archives: Cluj

Soluția pentru digitalizarea instituțiilor statului

În valea de silicon a clusterului de hub-uri de inovație care este Clujul, unde se potcovesc cu nouăzeci și nouă de soluții IT toate incubatoarele de idei de afaceri, digitalizarea a permeat toate aspectele vieții de zi cu zi.

Ultima dată când mi-am luat bilete la un show de la Casa de Cultură a Studenților, am făcut-o direct din linkul sugerat de algoritmii Facebook, care mă cunosc atât de bine încât mă aștept în orice clipă să primesc o invitație la nunta lor. Am fost trimis pe un site unde am plătit biletele direct prin telefon, prin amprentă, prin cardul asociat contului asociat telefonului pe care îl am de la firmă, în calitate de asociat. Am primit pe telefon un cod QR, cu care m-am prezentat la spectacol, unde ecranul telefonului mi-a fost scanat cât se poate de analog de ochii vigilenți ai unei doamne care s-a uitat la codul QR, la mine, la coada din spate, la toate deciziile greșite din viața ei, și apoi mi-a permis accesul apelând la clasicul “Mergeți, mergeți”.

Ca orice propoziție sau frază, și digitalizarea se oprește la un punct. Pentru a-ți face un cont online la casa de pensii, trebuie să completezi un formular online, să îl printezi fizic cu imprimanta ta pe care o ai tu acasă la tine și te duci cu el la casa teritorială de pensii, cu tot cu actul de identitate în original, plus copie făcută tot de tine cu xeroxul tău, pentru a-ți curba mai apoi spinarea în fața unui ghișeu și a depune dosarul prin care ceri un user și o parolă, pe care le primești într-un e-mail adus cel mai probabil de un poștaș. La momentul de față, e mai ușor să cumperi droguri cu criptomonede de pe dark web decât să interacționezi online cu multe dintre instituțiile statului.

Conform unei estimări recente, 60% dintre angajații statului nu au competențe digitale. Eu am un bunic de 89 de ani care știe să trimită poze pe Whatsapp și un nepoțel de 3 ani care construiește chestii în Minecraft, deci mi se pare că lipsa competențelor digitale în ziua de azi e mai mult un act voit, ca abstinența de la alcool sau veganismul. Nu pot spune în mod sigur, dar mi se pare că dacă reușești să postezi într-un grup de mămici o poză cu trandafiri pe care scrie cu litere aurii “Bună dimineața la cafeluță”, ai destule competențe digitale pentru a lucra într-o instituție publică.

Dar n-am venit aici să mă plâng și să-mi bat aiurea tastatura, deși cred că exact pentru asta a fost inventat internetul. Am venit cu soluții IT, că doar vin de la Cluj. Dacă veneam din Sibiu, veneam cu brânză. Dacă veneam din Moldova, veneam cu trenul, că nu sunt autostrăzi mai lungi de un metru. Dacă veneam din București, veneam doar în vizită. În fine.

Ideea mi-a venit aseară, uitându-mă la știrea despre elevii care au copiat la examenul de bacalaureat. Unii aveau căști minuscule ascunse în ureche. Alții aveau camere ascunse în mască sau în ochelari. Oamenii au reușit să pozeze foile de examen, să le pună pe un grup de Facebook și să copieze de acolo răspunsurile primite de la “internauți”.

Creativitatea tehnologică prin care au încercat să trișeze trebuie recompensată. Exact așa cum hackerii care sparg serverele marilor firme de IT sunt angajați la acele firme, pe considerentul că e bine să-ți ții dușmanii aproape, elevii care copiază la bac folosind telefoane, bluetooth, minicams sau alte alea-alea merită angajați în instituțiile de stat. E evident să se pricep la tot ce ține de domeniul digital.

Bonusul suplimentar, ca să folosesc un pleonasm drăguț, e că sunt și destul de fraieri încât să fie prinși când încearcă să fure. Știu cu calculatorul, dar nu le au cu furtul. Asta îi face funcționarii publici perfecți.

Sursa foto: the Logistics Academy

Hainoșag a la Cluj

HAÍN, -Ă,haini, -e,adj.1. Rău la inimă, fără milă, crud, hapsân, câinos. 2. (Înv.) Trădător, sperjur, necredincios. – Din tc.hain.

conform dexonline.ro

La începutul lunii iunie, primăria Cluj a pus pe garajele din zona Gheorgheni niște anunțuri prin care le cerea proprietarilor să le dărâme în decurs de 3 luni or else. La expirarea termenului, conform informațiilor din presa locală, erau eliminate aproape toate. Din moment ce multe dintre ele erau ori goale, ori pline cu genul acela de mobilă veche și obiecte cu valoare sentimentală pe care necunoscătorii le cataloghează succint drept căcaturi, mișcarea a avut efecte pozitive, astfel că acum parcările sunt puțin mai aerisite.

Dar, așa cum se vede în poza de mai sus, există și oameni care mai degrabă și-ar da foc locului de parcare decât să-l lase pe altul să se bucure de el. Sau, mă rog, să-l blocheze cu bolovani. Vezi cele două locuri din dreapta Daciei roșii, care stau goale de vreo lună, de când s-au dărâmat garajele.

Nu știu sigur care e situația legală a locurilor la momentul de față. Știu că, dacă ești proprietar, poți închiria un loc pe câte un an și știu că e destul de ieftin. Știu că garajele anterioare erau, oficial, locuri de parcare cu copertină. Știu că, dacă îți găsești locul ocupat, poți să-l suni pe omul care s-a pus pe locul tău ca să-l rogi să-și mute hârbul. Nu ai parte întotdeauna de cel mai elegant schimb de replici, căci dacă ești femeie ți se poate sugera să-ți vezi de rântaș (s-a pățit anul trecut), dar se rezolvă. Și mai știu și că, dacă blochezi un loc fără să ai mașină, ești un pic muist. Sau muistă, să nu discriminăm.

Deci da, se pare că, la fel ca în orice parte a lumii, în Cluj există două tipuri de oameni: unii faini și unii haini. Mă scuzați, n-am găsit altă rimă.

Ce-i lipsește Clujului

În primul rând, Clujului îi lipsește o groapă de gunoi. La momentul de față, groapa de gunoi a Clujului, oraș european, e un munte de deșeuri în flăcări din care curge un râuleț de otravă. Apoi, Clujului îi mai lipsesc niște mii de locuri de parcare, niște zone verzi și piste de biciclete aferente, niște planuri urbanistice care să nu fie doar mesajul “Construiți în plm orice, oriunde!” scris pe șervețele mânjite cu varză călită și probabil că mai lipsesc multe altele.

Dar nu despre asta vreau eu să scriu. Am ales acest titlu voit înșelător ca să explic ce anume îmi lipsește mie în Cluj în materie de mâncare.

Ciupercile, după ploaie, își zic una alteia “Băi, am crescut ca burgerii în timpul unui street food festival”. Deci, pe partea asta, Clujul stă bine. Are și două restaurante indiene, și niște “chinezesc”, și destul sushi cât să poți face un baraj pe Someș din bețișoarele necesare să-l mănânci pe tot. N-are un restaurant tailandez cinstit, dar, cu puțină indulgență, poți spune că pe partea asiatică e destul de bine reprezentată. N-am pretenții de restaurante vietnameze sau coreene; mai trebuie să treacă Admin van Buren de câteva zeci de ori pe la Untold până să ajungă Clujul la așa diversitate.

Ieri am fost la Pablito, un fast-food mexican deschis recent și am mâncat un burrito ca la mamasita lui, de mi-a venit imediat după să mă culc sub un cactus, cu sombrero-ul tras pe ochi, deci și Americile sunt bifate (că o vită argentiniană mai găsești cumva, dacă te susține contul bancar, iar America de Nord n-are preparate originale care să-mi lipsească, un philly cheese steak mai găsesc eu pe undeva, iar de chowder nu mi-e dor).

Bucătăria europeană nu mă preocupă, căci dacă nu-mi satisfac poftele aproape de casă, pot oricând să iau un Wizz și să mă satur de halloumi și măsline kalamata direct în Grecia (iar când spun că “pot oricând să iau un Wizz” exagerez; pot să-l iau de circa 1,7 ori pe an).

Ce mi-ar plăcea mie în Cluj ar fi un restaurant cu mâncare africană. Somalez, etiopian, zimbabwez, nu contează. Să fie acolo niște sosuri și tocăniți picante pe o pâine injira și-s mulțumit. Sau niște prune lângă o carne de miel, cum am mâncat în San Francisco la un restaurant marocan, atunci când i-am dat 20 de dolari dansatoarei din buric ce se unduia printre mese pentru că n-aveam nimic mai mărunt și mi-era rușine să nu-i dau nimic pentru că s-a uitat fix în ochii mei în timp ce dansa.

Deci, da. Asta-i lipsește Clujului: mai multă Africă.

 

Sursa foto: romanianfriend.com

Profesori care predau ca-n evul mediu

Context: pentru că unul dintre elevi a fost rău la ora de limba română, profesorul i-a obligat pe toți să învețe patru poezii, amenințându-i că le dă nota 4 dacă nu le știu pe toate. Toți au fost pedepsiți pentru acțiunile unuia, pentru că așa e logic, nu să-i scazi nota la purtare elementului perturbator (expresia comunistă e intenționată), ci să-i faultezi pe toți, în mod egal.

Apropo, cum calculezi media la materia Purtare dacă nu se dau note? Ce înseamnă “medie”? Aș fi întrebat proful de matematică, dar nu se poate conta pe el. E genul de dascăl care anunță că dă lucrare de control dintr-o chestie, iar la lucrare introduce probleme noi, nemaiîntâlnite, ca să le testeze vigilența elevilor. Asta e ca și cum te-ai pregăti pentru un maraton prin oraș, iar când ai ajunge la linia de start ai afla că trebuie să alergi peste dealuri și munți, în afara orașului.

A doua zi, copiii care nu au știut pe dinafară cele 4 poeme au luat nota 4. Cei care le-au știut au fost cruțați. Toți au fost obligați să învețe ca pedeapsă, pentru că așa se face cu copiii, le modelezi personalitatea cu bastonul fricii și îi forțezi să ingurgiteze texte pe care nu le înțeleg de parcă ar fi niște gâște la care vrei să le umfli ficatul cu cunoaștere.

Glumeam spunându-i copilului să-și imagineze că poeziile sunt cântate de Smiley, ca să-i fie mai ușor să le țină minte. A zis că nu funcționează așa, că melodiile lui Smiley le înțelege, în timp ce poeziile sunt prea criptice ca să le descifreze singur, fără ajutor din partea unui adult specializat în metafore, inversiuni poetice și cuvinte din secolul XIX.

Tot a doua zi, în timp ce profesorul de limba română evalua calitățile de magnetofon ale copiilor, unul dintre ei a făcut iar gălăgie. Profesorul, consecvent, a aplicat aceeași pedeapsă colectivă. I-a pus pe toți să învețe PE DE ROST, mașinal, poezia “Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”. Din nou, i-a pedepsit pe toți pentru greșeala unuia. Că așa se face peste tot, când un angajat o dă în bară, sunt penalizați toți, inclusiv cei performanți.

Pentru un copil de clasa a șasea, poezia asta uberpatriotică e, la prima vedere, inaccesibilă, dacă nu chiar imposibilă. Poftim un extras, pentru lămurire:

“Vis de răzbunare negru ca mormântul
Spada ta de sânge dușman fumegând,
Și deasupra idrei fluture cu vântul
Visul tău de glorii falnic triumfând”

Pe scurt, e despre cum țara noastră e cea mai tare. Copilul nu a înțeles acest aspect, pentru că a vizitat deja vreo zece țări mai dezvoltate și mai dulci decât a noastră. Deci n-a rezonat cu ce-a vrut să spună autorul.

I-am explicat că, în contextul global actual, în care poți să treci zeci de granițe doar cu buletinul și diferențele dintre culturi se estompează, mesajul poeziei e arhaic. Apoi i-am explicat ce înseamnă “arhaic” și “a estompa”.

Copilul a înțeles că poezia nu mai e actuală. Copilul e milenial, e cetățean global, copilul a văzut filme tailandeze și italiene la TIFF, și-a cumpărat singură jucării dintr-un mall din Germania, are Netflix cu seriale americane și iPhone făcut în China, strânge bani mărunți în pușculiță pentru a merge la restaurantul indian și are mai multe ștampile în pașaport decât ani de viață.

Copilul a înțeles cât de greșită e abordarea profesorului, cât de stupid e să-i pedepsești pe mulți pentru abaterea unuia, cât de nefondat e patriotismul și cât de învechit e mesajul poeziei, dar copilul nici nu a vrut să ia nota 4, așa că a pierdut un ceas din viață ca să memoreze cuvinte care nu-i transmit nimic, precum:

“Îngerul iubirii, îngerul de pace,
Pe altarul Vestei tainic surâzând,
Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,
Când cu lampa-i zboară lumea luminând,
El pe sânu-ți vergin încă să coboare,
Guste fericirea raiului ceresc,
Tu îl strânge-n brațe, tu îi fă altare,
Dulce Românie, asta ți-o doresc.”

Pe lângă proful de română, cu învățarea lui mecanică, și cel de matematică, care dă teste cu obstacole surpriză, mai sunt destui educatori care manifestă un exces de zel greu de înțeles, cum sunt cei care dau teme pentru acasă la muzică, desen sau educație tehnologică sau cel care face istorie la ora de educație civică, astfel încât copiii știu ce munceau dacii dar nu știu cum să se comporte în societate, și mulți alții.

Nu știu, dar nu mi se pare firesc ca un copil de 11 ani să lucreze cât un adult angajat. Cinci ore la școală + trei ore de teme și învățat = opt ore. Copilul lucrează cu normă întreagă. În aceste condiții, ar trebui să primească salariu.

Foto: South Park

Cum s-a văzut Armin van Buuren din afara festivalului

De auzit, s-a auzit înfundat, ca și cum cineva uitase un radiocasetofon într-o toaletă ecologică. Dar asta numai pentru că stau la vreo doi kilometri de scena principală și organizatorii încă nu au strâns bani pentru sistemul acela care să dea EDM surround la tot orașul, chiar și la periferie.

Dar e ok, că am auzit că și printre plătitorii de bilete s-au găsit unii care au ascultat show-ul lui Armin de la distanță. Poate că n-ar fi o idee rea ca festivalul să aibă, ca facultățile, opțiune de a fi urmărit de la distanță. În fine.

De văzut, însă, s-a văzut foarte bine. Din cele câteva sute de poze cu Armin care mi s-au scurs pe perete, maxim zece erau cu el manevrând la stația de lucru. Nici nu-ți dădeai seama că tipul se află în timpul serviciului. În rest, omul se simțea bine sus pe pupitre, bătea din palme, flutura steagul și mulțumea cerului că are un job atât de ușor încât face ore suplimentare din proprie inițiativă.

Nu-s hater, e doar o observație. Sunt perfect conștient că mare parte din treaba unui dj e făcută de acasă. Armin pune muzică așa cum gătesc eu pizza congelată – apasă un buton și așteaptă. Artă muzicală semipreparată. Ce nu înțeleg eu e de ce nu o face pe toată de acasă. Să vină cu servita, ca la facultate.

Chiar așa, de ce nu-și face setul complet de acasă? Sincronizat cu lasere, fum și artificii și tot tacâmul. Te-ai duce la el ca la un film 3D în aer liber și n-ar fi nimic rău în asta. Ba chiar aș zice că e dovadă de profesionalism să vii pregătit la spectacolul tău.

Așa cum l-am văzut eu din poze și live-uri, omul are setul aproape complet pregătit. Dar nu în totalitate, pentru că, din când în când, nu foarte des, mai apasă câte un buton, ridică un volum, învârte o cheiță sau stă cu casca la ureche, de parca ar asculta un mesaj telefonic important sau o muzică mai bună.

Apropo, n-ar fi super amuzant să se afle că toți dj’ii care stau cu casca pe o ureche ascultă, de fapt, altă muzică? Ar fi super amuzant. În fine.

Serios, când văd un dj, orice dj, că ridică doar puțin o manetă sau că învârte ușurel un bumb, mi se pare că încearcă să repare din mers un layer care s-a stricat și sună rău. Mi se pare că nu-i sigur cum ar trebui să sune muzica lui și face încercări chiar în timpul showului. E ca la examen, când nu știi bine subiectul dar mai completezi cu amintiri și improvizații ca să pară că ai scris mult.

N-ar fi mult mai ușor pentru acești digei să aibă totul pregătit și să nu-și mai bată capul cu aceste mici calibrări? Sau să le rezolve în timpul probelor de sunet? Ar fi, zic eu. În fine.

Ce voiam eu să spun e că am fost la The Dark Tower și că e un film pentru copii ok. Filmul e ok, nu copiii. Nu se compară cu cărțile și mergea mai bine ca serial, dar nu-mi pare rău că l-am văzut. Mai ales că era sala goală, toți cocalarii fiind la biserică sau obosiți după Armin.

Na, că am reușit să fiu puțin hater 

Foto: internet