Tag Archives: carte

Beau și citesc, mă distrez, nu stau

Țin minte ca și cum ar fi fost ieri, adică prost, în ceață și probabil incorect. Andrei Gheorghe mi se părea un supraom. Citeam în cartea lui de texte scurte adunate din B-24-FUN că, într-o seară, după o petrecere, a mers acasă și a băut vin și a citit o carte. Mi se părea ceva extraordinar să bei și să citești.

Eram tânăr. Pentru mine, băutul era incompatibil cu altceva decât dansatul, bătutul și, eventual, și mai mult băut. El bea alcool și citea. Cum mai ținea minte ce citea? Nu bea până uita de el, cum făceam noi, studenții, pe atunci? Așa făceau toți intelectualii? Mai auzisem să bei și să scrii, de la Hemingway, dar să bei și să citești mi se părea ceva din alt univers.

Până aseară.

Am primit niște coktailuri de la MIX COCKTAILS și le-am sorbit pe Hillbilly Elegy, un film ok de pe Netflix. Le-am luat în ordinea culorii. Mai întâi un gin fizz cu sirop de soc și lămâie, apoi un mango daquiri, și la final ceva mai întunecat, în care se amestecase și niște espresso. Pardon, se mixuise, conform minunatei arte numite mixologie. Asta vrei de la o băutură, să-ți înmoaie contururile realității în timp ce-ți ascute simțurile. Să fii ager și vătuit în același timp. Moale și crocant. Sprinten și bleg. Whisky și redbull.

Băutura m-a făcut atent, așa că m-am pus să citesc ceva ușor, deși era trecut de ora mea de culcare. Deci era cam 22:30. Timp de o oră, am citit din Is This Anything?, cartea în care și-a adunat Jerry Seinfeld circa 40 de ani de material de stand-up. Am citit și am băut până m-a luat somnul. Motivele pentru care m-a luat somnul sunt, în ordinea importanței: cartea, ora târzie, alcoolul. Aseară am fost un mic Andrei Gheorghe și mi-a plăcut.

Acum îmi vine să fiu iar unul, pentru că citesc Soldații de zinc, de Svetlana Aleksievici, și cartea e atât de poetică și tragică și limpede și profund rusească și sfârșietoare încât simt că n-ar fi corect s-o parcurg fără niște vodkă în sistem. Eu nu beau vodkă, decât poate în cocktailuri ușurele, dar pentru cartea asta ar merita să mă apuc.

Mă întorc la citit. Dasvidaniya.

The Witcher: Lord of the Rings după o lună în Balcani

M-am apucat de seria fantsay The Witcher doar pentru ca în momentul în care Netflix lansează serialul să pot să spun, ca un snob desăvârșit și plicticos ce sunt, că e mai bună cartea. După trei cărți citite (din cinci), nu mai am curaj să mă arunc la astfel de aprecieri.

Comparația cu LOTR e deplasată, pentru că seriei despre vrăjitorul cu plete dalbe și Aleasa pe care trebuie să o protejeze îi lipsește și profunzimea, și anvergura, și calitatea sagăi lui Tolkien. Universul thewitcher-ian nu pare să aibă bine conturat aspectul religios, astfel că există multe trimiteri la divinitate luate din credința iudeo-creștină. Țăranii din carte înjură de Dumnezeu. Se folosește cuvântul “matusalemic”. Personajele folosesc expresii din limba latină (casus belli). Există luna februarie. Toate aceste detalii te scot din poveste, pentru că sunt legate de lumea noastră.

Dacă există luna februarie, există și luna iulie, care poartă numele împăratului Iulius Cezar, deci a existat și un Imperiu Roman, probabil contemporan cu prima debarcare a elfilor Nilfgaardieni din orientul mijlociu, Imperiu Roman pe care Hannibal l-a atacat cu elefanți, deși pe lume existau animale mai bune de folosit în luptă, precum trolli, manticore, vârcolaci, kikimore, strigoi și urechelnițe. Ideea e că orice asemănare cu realitatea mea mă scoate din realitatea autorului și plimbarea asta dintre realități e derutantă.

Dacă există Dumnezeu în lumea lor, probabil că există și Iisus, ale cărui minuni pălesc în comparație cu abilitățile vrăjitoarelor, care trăiesc sute de ani (până la vârste matusalemice, ca să folosesc o figură de stil de provenineță biblică) și pot face vrăji mult mai impresionante decât transformarea apei în vin. Se pot teleporta, se pot metamorfoza în animale, își pot menține tenul tânăr fără operații estetice etc.

Un alt detaliu deranjant la carte ține de ortografie. Sunt dialoguri care pornesc fără cratimă și părți narative care pornesc cu cratimă, de nu mai știu cine povestește ce. Asta ține mai mult de traducere și editare decât de autor, deci punctul minus e pentru Nemira.

Sper să ajung la sentimente mai bune față de serie în următoarele două cărți, iar apoi să văd serialul și să pot spune că amândouă au fost “meh”, pentru că am învățat de la niște tineri că nu dă bine să pari impresionat de chestii, iar eu chiar am ajuns la vârsta la care mă străduiesc să par tânăr. De aia și scriu pe blog.

Dobby Talk: Scurtă istorie a beției, lungă istorie a mahmurelii

Vine ieri stăpânul acasă cu o carte despre alcool și mirosind a alt câine și uite așa, dintr-un floc de blană de chow-chow pe care i l-am găsit pe haine, m-am convins definitiv că alcoolul e rău. Asta deși cartea pe care o avea la el, O scurtă istorie a beției, de Mark Forsyth, încearcă într-un mod foarte simpatic să mă convingă contrariul.

Se pare că și animalelor le place alcoolul. Musculițele de oteț cărora femelele le resping avansurile beau mai mult decât celelalte. Și șobolanii beau, dar numai cei cu statut social inferior, deci ăia din galeriile de fotbal, presupun. Sunt și maimuțe care își dau în cap cu fructe fermentate și se îmbată de pică din copaci, ceea ce trebuie să fie al dracului de amuzant. It’s raining monkeys, alleluyah! Chiar și elefanților le place să-și bea mințile. Ei sunt cei despre care cântecul spune some drink to forget. Se știe ce memorii incredibile au pachidermele.

Cartea explică și cum oamenii sunt proiectați biologic pentru a consuma alcool. Există un neuron care se activează la alcool exact ca atunci când ți-e foame de crăpi, de aia nu poți ocoli șaormeria când ieși din birt. Ne-a rămas din vremea în care colindam savana și mâncam rar, așa că atunci când prindeam niște prune răscoapte, mâncam până ne durea burta, ne apuca plânsul și le spuneam tuturor cât de mult îi iubim. Sau ne luam la bătaie pentru că unul voia să bată de zece ori aceeași manea la tobe. Unele lucruri nu se schimbă niciodată.

O zecime din ficat e făcut doar ca să proceseze alcoolul. La unii oameni, din câte am văzut, e posibil să lucreze întreg ficatul. Apropo de bețivi celebri, care sunt opusul alcoolicilor anonimi: nici Socrate, nici Confucius nu se îmbătau, deși consumau cantități impresionante de alcool. Poate că ăsta e secretul înțelepciunii și poate că, dacă auzi un bețiv vorbind căcaturi, asta înseamnă doar că n-a băut destul.

E posibil ca berea să fi fost responsabilă pentru revoluția agricolă. Teoria e susținută de șase motive solide care explică de ce lichidul magic a schimbat istoria lumii. Berea se face mai ușor decât pâinea, are mai multe vitamine, e mai hrănitoare, se păstrează mai bine și mai mult timp, e mai curată decât apa și e un liant social mai bun decât orice altă mâncare. Una e când îți chemi toți prietenii la o bere și alta e când îi chemi la o lipie de grâne măcinate.

Mie nu-mi place alcoolul pentru că am observat că stăpânul se comportă dubios chiar și după două-trei beri, în sensul că își dă filme de intelectual. O face la propriu: își pune filme de Aronofsky la care adoarme după trei minute.

Mi se pare că și-a luat cartea doar ca să aibă o justificare suplimentară când își desface o bere înainte de amiază. Doar pentru că o făceau egiptenii antici, nu înseamnă că e ok să o facă el într-o zi de marți. Egiptenii cărau bolovani pentru piramide, nu făceau copywriting.

Și nu înțeleg nici de ce e nevoie de trei sute de pagini pentru o “scurtă” istorie a beției. Poftim aici istorie scurtă a beției:

– Nu beau, mersi.

Un minut mai târziu:

Ok, poate doar un pahar.

A doua zi:

– Mă doare capul de mor. Jur că nu mai beau niciodată.

Aceeași zi, dar mai pe seară:

– Nu mai beau, mersi.

Un minut mai târziu.

Ok, poate doar un pahar.

Cam așa stă treaba cu alcoolul. E nașpa. Acum mă duc să-l pândesc pe Tibi și să-i fur din cafeaua pe care o lasă pe măsuța de lângă canapea când merge la baie. Îmi place să mai lipăi o cafeluță din când în când, la ocazii speciale, chiar dacă mă face să latru la orice zgomot timp de trei ore, exact ca un bețiv. Oh, wait…

Dobby Talk: Am citit despre efectele benefice ale înjuratului și, să-mi bag p***, mi-a venit o idee genială

Emma Byrne, autoarea cărții Swearing is good for you, povestește cu lux de trimiteri științifice și limbaj colorat despre cum înjuratul face bine. De la ameliorat durerea și până la contribuit la exprimarea emoțiilor, înjurăturile sunt utile la gura omului, după cum promite și titlul. Așadar, pentru sănătatea dumneavoastră mintală, băgați-vă pula în ea treabă de cel puțin trei ori pe zi.

Sincer, n-am apucat să citesc prea mult din cartea stăpânului pentru că cerul a început să bubuie și să stropească cu apă în geam și a trebuit să latru la el până s-a oprit. Asta înseamnă să fii un adevărat câine de pază. Îmi protejez teritoriul chiar și împotriva fenomenelor meteorologice și o fac având greutatea unei șaorme medii. Deci să-mi roadă osul toții pitbulli și rotweillerii, că n-au ei nici valoarea mea, nici șamponul cu balsam și miros de cocos cu care mă spăl eu.

Mai târziu, în timp ce ronțăiam o șosetă furată de lângă coșul pentru rufe, am rumegat și teoria asta cu înjuratul și, să-mi fut una dacă nu mi-a venit o idee genială. Da, ești mai elocvent în transmiterea informației când o piperezi cu organe genitale, sfinți sau chestii pe care le-ai face unor mame. Da, înjurăturile pot ține chiar și de ideologie politică, în cazuri extreme (vezi: MuiePSD). Dar cu ce mă ajută asta pe mine, domnișoară? Copiii la fel se sperie de mine și dacă latru de bucurie, și dacă latru de nervi. Eu am rămas fixat pe treaba aia cu înjuratul care alină durerea.

Și atunci m-a lovit. Iar imediat după m-a lovit și mi-a luat șoseta, mi-a venit și o idee. Unele dintre cele mai mari dureri ale stăpânului sunt cele pe care le are când se duce la finanțe să dea bani aiurea sau să afle chestii despre motivul pentru care trebuie să dea bani aiurea. Conform oamenilor de știință care au făcut studiile citate în carte, înjuratul l-ar putea ajuta. Dar, pentru efect maxim, ar trebui să înjure în timp ce se află la fața locului, pentru că altfel e ca și cum ți-ai pune casca după ce ți-ai spart deja capul. Deci ar trebuie să înjure acolo, la ghișeu, dar în așa fel încât să nu-l audă funcționarii publici, că altfel riscă să fie supus la și mai multe dureri.

Ideea mea: o botniță umană pentru filtrat înjurăturile. Gadgetul se prinde pe față și înregistrează tot ce zici, dar redă, cu un mic delay, doar părțile curate. Un soft special, ca ăla care îți recomandă pe Spotify trupe noi, învață, în timp, particularitățile tale de limbaj și felul în care îți compui morfo-sintactic înjurăturile și, cu puțin finisaj, va putea să cenzureze toate pulile, toți morțișorii și toți dumnezeii pe care îi invoci în discuția cu omul de la ghișeu. Practic, te transformă într-un Stephen Hawking vertical.

Mai sunt unele aspecte care ar trebui puse la punct, dar asta deja nu mai e problema mea. Eu am găsit soluția, să vină alții să o implementeze. Izolarea fonetică, de exemplu. De asemenea, gadgetul ar trebui să vină și cu o pereche de ochelari de soare, ca să mascheze ura pură din ochii oamenilor. Eventual și cu mănuși speciale care să ascundă fluturarea entuziastă a degetului mijlociu cu care oamenii s-ar putea răcori în instituțiile publice.

Sau, mă rog, instituțiile se pot transforma treptat în locuri mai plăcute și mai puțin provocatoare de înjurături, dar pentru asta trebuie ieșit la vot, în pula mea, și ales oameni competenți, care să lucreze în slujba cetățenilor. Înjurăturile ajută la dureri, dar poate ar fi mai bine să reducem din dureri, decât să plusăm la înjurături.

Căcat! Trebuie să fug, că iar m-a prins stăpânul că m-am urcat cu lăbuțele pe laptop să gugălesc poze cu alpaca lui Godină. Așa-i că arată mai rău după ce s-a tuns?

Dobby Talk: O super-carte cu super-eroi și super-dușmani

Uneori, tind să cred că super-puterea stăpânului meu e să mă ignore. Pot să irosesc zeci de minute încercând să-l conving printr-o suită de mârâieli succinte că e mai sănătos să-mi arunce mingea prin casă, iar eu să fug după ea și apoi să nu i-o mai aduc înapoi, decât să stea țeapăn pe spate, ca statuia lui Saddam, citind despre chestii care nu există, că nu rezolv nimic. Tipul e complet absorbit de cărticelele lui. Complet nesănătos.

Azi, fiind sămbâtâ, nu i-am dat trezirea la șase și jumătate, ca de obicei. Am fost generos și l-am lăsat să se lăfăie în pat până aproape de șapte. Chiar și așa, imediat după ce s-a trezit, a început să citească o carte despre Răzbunători. Exact, Tibi a găsit cel mai plicticos mod de a se bucura de aventurile unor eroi de benzi desenate – fără desene. E ca și cum cineva ți-ar explica o melodie printr-o pictură. E ca și cum cineva ți-ar rezuma un film printr-un tort cu frișcă. Înțelegeți voi absurdul situației, că sunteți oameni bine dresați.

Din câte am putut observa în timp ce mă lingeam acolo jos, Everybody wants to rule the world, de Dan Abnett, extinde universul super-eroilor Marvel cu aventuri noi. Îl avem pe Thor, zeul nordic al tunetului, care se luptă cu demonul magic Dormammu într-o altă dimensiune. Îl avem pe Iron Man, adică pe Tony Stark într-un costum robotic ultra avansat, care se luptă cu inteligența artificială Ultron ce vrea să distrugă lumea. Îi mai avem pe super soldatul Captain America și pe Hulk, monstrul verde aproape indestructibil, care și ei, separat, salvează lumea fiind super în felurile lor speciale și incredibile. Și apoi o avem pe Văduva Neagră, a cărei super putere e că arată super bine în haine mulate, care salvează lumea la o scară mai mică, împușcând și lovind cu piciorul niște cercetători malefici. Și fiind ajutată de tipul cu arcul, căci nu s-ar fi descurcat singurică.

Sincer, nu înțeleg de ce își pierde Tibi vremea citind despre super-eroi fictivi când el are super-puteri reale, cel puțin la fel de interesante. De exemplu, Tibi poate zbura. Doar de vreo două ori pe an, și doar low-cost, dar totuși, e impresionant. Mai are și super-puterea de a își da seama, doar privind o persoană, dacă aceasta e grasă sau nu. Și mai are și abilitatea, că nu e chiar putere, de a-și păta cu mâncare toate hainele. Nu știu de ce o face. Camuflaj olfactiv, presupun. Acum, de fiecare dată când simt miros de tocănița, mă gândesc la Tibi.

Eu, pe partea de super-puteri, stau la fel de bine. Am super-auz și super-miros. Chiar și în somn aud dacă se deschide ușa de la frigider și pot să fiu acolo, cerșind din ochi mâncare, în mai puțin de două secunde. De miros nu mai zic, toți câinii avem nasul super-dezvoltat, deci dacă ne vezi amușinând mai intens prohabul cuiva, e semn că se întâmplă ceva acolo și e nevoie de investigații amănunțite. Sau de un duș.

Dar nu mai insist cu super-puterile, că dacă se află că toți câinii putem detecta cancerul, pietrele la rinichi și bolile venerice de la un metru distanță o să ne pună oamenii la lucru și mulți dintre noi nu suntem făcuți pentru job-uri full-time. Mopșii și buldogii francezi, de exemplu, nu sunt făcuți nici măcar pentru respirat bine.

Aveam chef de joacă și m-am suit cu picioarele peste cartea lui Tibi, sperând să-l conving să o lase jos cu argumente logice și cu anusul foarte aproape de nasul lui. Atunci mi-au trecut ochii peste un pasaj despre Căpitanul America. Primul Răzbunător se bătea cu o gașcă de rău-făcători și asta m-a făcut să mă întreb de ce nu prea auzi să existe și bun-făcători. În fine. Un rău-făcător a început să tragă cu pistolul în Căpitan, dar super-eroul avea super-scutul la el, un scut care, conform autorului, a început să vibreze sub impactul gloanțelor. Și aici mi s-a luat de tot de cartea asta. Toată lumea știe că scutul e făcut din vibranium wakandan, metal care absoarbe toate vibrațiile. Gafă majoră, zic eu, să nu știi nici măcar atât despre Steve Rogers aka Captain America.

Am lăsat naibii cartea și m-am dus la coșul meu cu jucării, din care nu mi-a plăcut niciuna, așa că m-am culcat. Pardon, m-am super-culcat.

Semnat: Dobby Dobbyczky al III-lea, zis și The DobFather