Tag Archives: câine

Câinele-veioză

Leave a reply

Câinele-veioză (canis pixar) este una dintre cele mai rare rase de câini de apartament, făcând parte din categoria câinilor-mobilă. Numele este unul înșelător, întrucât câinele-veioză nu luminează decât la modul figurat, când îți doarme pe piept în timp ce te uiți la seriale pe Netflix sau când îți aduce mingiuca albastră și îți propune din ochii ăia negri ca smoala să vă jucați, deși el habar n-are să se joace și doar fuge ca prostul după minge, o prinde și se ascunde sub masă cu ea.

Câinele stă cuminte, cu orele, exact acolo unde-l pui, pentru că abajurul îi restricționează drastic mobilitatea, dar stă făcând mutra asta de oropsit căruia nu-i vine să creadă că l-ai pus sub bisturiu și i-ai dat în gură cu detartrajul exact în săptămâna în care a venit o cățea mică și i-a invadat teritoriul, i-a bălit toate jucăriile și i-a răpit statutul de câine singur la stăpâni.

Dobby Dobbyckzy al III-lea, Primul pe Numele Său, Regele Scării a Treia, Eliberatorul de Pârțuri

Cățelușa care a tocmai ce-a ocupat postul de frățioară a câinelui-veioză se numește Luna May Lindt, are două luni și jumătate și nu știe să se joace decât pe modul hard, lovindu-l pe Dobby la operație în mod frecvent – și am început să bănuiesc că și intenționat.

Luna e super isteață, pentru că știe deja să șadă, să sară după mingea lui Dobby (nu doar după mingiuțele lui) și să cerșească mâncare, dar e și super fraieră, pentru că a picat în cap din pat în timp ce se învârtea să-și muște coada. Dobby mai are puțin și se împrietenește total cu ea, deocamdată o tolerează doar câte un minut, două în spațiul lui personal (adică tot apartamentul).

Câinele-veioză este un câine inutilitar, având rol decorativ sau de entertainment, încât îți vine să râzi doar uitându-te la el.

Dobby Talk: O super-carte cu super-eroi și super-dușmani

Leave a reply

Uneori, tind să cred că super-puterea stăpânului meu e să mă ignore. Pot să irosesc zeci de minute încercând să-l conving printr-o suită de mârâieli succinte că e mai sănătos să-mi arunce mingea prin casă, iar eu să fug după ea și apoi să nu i-o mai aduc înapoi, decât să stea țeapăn pe spate, ca statuia lui Saddam, citind despre chestii care nu există, că nu rezolv nimic. Tipul e complet absorbit de cărticelele lui. Complet nesănătos.

Azi, fiind sămbâtâ, nu i-am dat trezirea la șase și jumătate, ca de obicei. Am fost generos și l-am lăsat să se lăfăie în pat până aproape de șapte. Chiar și așa, imediat după ce s-a trezit, a început să citească o carte despre Răzbunători. Exact, Tibi a găsit cel mai plicticos mod de a se bucura de aventurile unor eroi de benzi desenate – fără desene. E ca și cum cineva ți-ar explica o melodie printr-o pictură. E ca și cum cineva ți-ar rezuma un film printr-un tort cu frișcă. Înțelegeți voi absurdul situației, că sunteți oameni bine dresați.

Din câte am putut observa în timp ce mă lingeam acolo jos, Everybody wants to rule the world, de Dan Abnett, extinde universul super-eroilor Marvel cu aventuri noi. Îl avem pe Thor, zeul nordic al tunetului, care se luptă cu demonul magic Dormammu într-o altă dimensiune. Îl avem pe Iron Man, adică pe Tony Stark într-un costum robotic ultra avansat, care se luptă cu inteligența artificială Ultron ce vrea să distrugă lumea. Îi mai avem pe super soldatul Captain America și pe Hulk, monstrul verde aproape indestructibil, care și ei, separat, salvează lumea fiind super în felurile lor speciale și incredibile. Și apoi o avem pe Văduva Neagră, a cărei super putere e că arată super bine în haine mulate, care salvează lumea la o scară mai mică, împușcând și lovind cu piciorul niște cercetători malefici. Și fiind ajutată de tipul cu arcul, căci nu s-ar fi descurcat singurică.

Sincer, nu înțeleg de ce își pierde Tibi vremea citind despre super-eroi fictivi când el are super-puteri reale, cel puțin la fel de interesante. De exemplu, Tibi poate zbura. Doar de vreo două ori pe an, și doar low-cost, dar totuși, e impresionant. Mai are și super-puterea de a își da seama, doar privind o persoană, dacă aceasta e grasă sau nu. Și mai are și abilitatea, că nu e chiar putere, de a-și păta cu mâncare toate hainele. Nu știu de ce o face. Camuflaj olfactiv, presupun. Acum, de fiecare dată când simt miros de tocănița, mă gândesc la Tibi.

Eu, pe partea de super-puteri, stau la fel de bine. Am super-auz și super-miros. Chiar și în somn aud dacă se deschide ușa de la frigider și pot să fiu acolo, cerșind din ochi mâncare, în mai puțin de două secunde. De miros nu mai zic, toți câinii avem nasul super-dezvoltat, deci dacă ne vezi amușinând mai intens prohabul cuiva, e semn că se întâmplă ceva acolo și e nevoie de investigații amănunțite. Sau de un duș.

Dar nu mai insist cu super-puterile, că dacă se află că toți câinii putem detecta cancerul, pietrele la rinichi și bolile venerice de la un metru distanță o să ne pună oamenii la lucru și mulți dintre noi nu suntem făcuți pentru job-uri full-time. Mopșii și buldogii francezi, de exemplu, nu sunt făcuți nici măcar pentru respirat bine.

Aveam chef de joacă și m-am suit cu picioarele peste cartea lui Tibi, sperând să-l conving să o lase jos cu argumente logice și cu anusul foarte aproape de nasul lui. Atunci mi-au trecut ochii peste un pasaj despre Căpitanul America. Primul Răzbunător se bătea cu o gașcă de rău-făcători și asta m-a făcut să mă întreb de ce nu prea auzi să existe și bun-făcători. În fine. Un rău-făcător a început să tragă cu pistolul în Căpitan, dar super-eroul avea super-scutul la el, un scut care, conform autorului, a început să vibreze sub impactul gloanțelor. Și aici mi s-a luat de tot de cartea asta. Toată lumea știe că scutul e făcut din vibranium wakandan, metal care absoarbe toate vibrațiile. Gafă majoră, zic eu, să nu știi nici măcar atât despre Steve Rogers aka Captain America.

Am lăsat naibii cartea și m-am dus la coșul meu cu jucării, din care nu mi-a plăcut niciuna, așa că m-am culcat. Pardon, m-am super-culcat.

Semnat: Dobby Dobbyczky al III-lea, zis și The DobFather

Dobby Talk: “Sfârșitul competenței” și ce înseamnă să fii expert

Leave a reply

Conștient că n-am să întrec niciodată în popularitate alpaca polițistului de internetieră, Godină, încerc să-mi sap o altă nișă în cernoziomul online-ului românesc și profit de faptul că Radu Paraschivescu nu mai are emisiune, precum și de retragerea tactică a lui Pleșu, pentru a-mi lansa rubrica de critică de carte. Dan C. Mihăilescu, păzea că vin!

Din start, aș dori să spun despre “Sfârșitul competenței” al lui Tom Nichols că e genul de volum al cărui format necesită două mâini pentru lecturare, motiv pentru care Tibi nu mă poate mângâia pe spate în timp ce citește. Un mare punct în minus. Coperta are un aspect sărăcăcios, de manual de liceu, astfel că nici n-am insistat să o ronțăi. De departe, cea mai bună copertă pe care am mâncat-o până acum a fost Homo Deus, a lui Noah Yuval Harari. Așa, ca fapt divers.

Din paginile pe care am apucat să le zgârii cu gheruțele, pare o carte interesantă, pentru că diseacă motivele pentru care experții și-au pierdut din autoritate în ultima vreme (spoiler: internetul e de vină și pentru asta).

Expunerea la informații în era tehnologiei alimentează un egalitarism intelectual narcisist și orientat greșit, care afectează negativ orice tip de dezbatere.

Tom Nichols – Sfârșitul competenței

Acest citat m-a uns efectiv pe locul în care aș fi avut sufletul, dacă nu aș fi fost un animal. Rezonez pe deplin cu el, căci nici eu nu pot dezbate nimic cu Tibi, care crede că le știe pe toate doar pentru că poartă ochelari și a văzut un episod din Cesar, dresorul de câini la televizor, și care insistă să mă combată pe subiectul sexării animalelor de pluș deși nu are experiență nici practică, nici teoretică în domeniu, în timp ce eu sunt un expert cu sute de ore de sexat plușuri sub centură. Get it? Sub centură 🙂 Asta e pentru voi, că eu nu port pantaloni, deci n-am nevoie de curea.

În timp ce lătram voios orice sunet venit de afară, l-am surprins pe Tibi subliniind anumite pasaje din carte, ceea ce e întotdeauna un indiciu bun privind calitatea acesteia. A marcat cu galben (dar nu în sensul în care marchez eu cu galben chestii) pasajul în care scrie că societatea noastră avansată se scindează în insule de incoerență din cauză că ne pierdem încrederea în experți. Iar cei care fac asta cel mai aprig nu sunt oamenii cu pregătire intelectuală șubredă, ci chiar cei educați, cei care sunt suficient de educați încât să creadă că au pregătirea necesară pentru a contesta cunoașterea tradițională. Medicală, de exemplu. Printr-o ironie contraintuitivă, părinții cu studii superioare iau de fapt decizii mai proaste decât cei cu mai puțină școală.

Încă o treabă cu care pot să mă identific. Deși Tibi știe că vaccinul pentru tusea de canisă mă face să strănut, tot insistă să mă ducă la neneorocitul ăla de veterniar să îmi vâre nenorocita aia de seringă în nas.

Subiectul este unul greu și dezbaterea, una complexă, dar, pentru că am acces la internet și cel puțin o platformă pe care să mă exprim (site pentru povești, Insta pentru poze, Facebook pentru lătrat în scris), pot să am păreri despre carte și să pretind să fiu luat în serios și tratat egal cu expertul care a scris-o. Și asta e problema. Egalitatea în drepturi ajunge să fie echivalată cu egalitatea în competențe.

Doar pentru că ai dreptul la o opinie, nu înseamnă că opinia ta e egală cu cea a expertului, Tiberiu. Deci mai ușor cu părerile aiuristice despre efectele negative ale sexului cu girafa de pluș, că habar nu ai despre ce vorbești. Eu sunt expertul, nu tu. Și, pe deasupra, o și iubesc. Pe deasupra și pe la spate.

Semnat: Dobby Dobbyczky al III-lea, zis și Snoop Dobby Dog

Ierbosofii (cap.5) – Câini rasiști

Leave a reply

De unde știu toți câinii, dar absolut toți, să latre la țigani? E ceva instinctual, înnăscut? E vreo formă bizară de adaptare la mediu? Poate fi vorba de o variantă animalică de rasism?

Uitându-te la cum se comportă animalele de companie, te-ai aștepta de la pisici să fie rasiste. Pisicile emană un soi special de nesimțire care merge mână în mână cu discriminarea. Dar nu cred că pisicilor le pasă destul de mult de oameni încât să depună efortul de a-i disprețui selectiv, pe considerente de culoare. Pisicile disprețuiesc în mod egal pe toată lumea.

Câinii, în schimb, sunt predispuși rasismului. În lume există circa 340 de rase de câini. Oamenii au mult mai puține rase (maxim șasă) și se urăsc cu patimă doar pentru că sunt puțin diferiți. Chiar și în interiorul aceleiași rase, există cazuri în care oamenii s-au măcelărit în draci doar pentru că unii aveau nasul mai turtit decât ceilalți sau vorbeau aceeași limbă dar cu accent ciudat.

Câini preiau comportamentele stăpânilor. Dacă oamenii sunt prin definiție rasiști, câinii sunt și ei rasiști. Atât față de oameni, cât și ei între ei.

E greu să fii câine și să nu fii rasist, în special când diferențele între rase au devenit atât de evidente. Cum se uită un St. Bernard la un Chiuhuaua? Cum se uită un Husky, care poate trage o sanie zeci de kilometri prin zăpadă la temperaturi de minus 20 de grade, la un mops, care nu poate respira corect nici când stă liniștit, iar când face puțin efort vâjâie ca un aspirator pe care l-a apucat criza de epilepsie?

În aceste condiții, rasismul inter-canin devine cumva justificabil. Dar de ce sunt câinii rasiști față de anumiți oameni, asta încă n-am reușit să descopăr. Am găsit câteva explicații posibile, dar toate erau profund rasiste și nu consider potrivit să le public.

Oricare ar fi motivul, câinii sunt rasiști. Ceea ce e cu atât mai impresionant când te gândești că ochiul câinelui percepe mai puține culori decât cel uman.

 

Sursa foto: Isle of dogs

Plimbându-l pe Dobby – 13 septembrie

1 Reply

Destul despre Referendumul de ziua a șaptea ctitorit de sectanți de mâna a doua, să vă spun cât de minunat e să lucrezi de acasă, dând ca exemplu ziua de azi.

M-am trezit când am vrut eu și apoi am stat o oră pe telefon, ca să mă încarc cu nervi și ură și încordare din online, cum fac în fiecare zi, că e mai ieftină metoda asta de înviorare decât cafeaua sau mișcarea.

Pe la 10 am vrut să mă așez la birou, să stau acolo pe Facebook și să mă mint că lucrez, dar câinele dormea cu capul pe mine și n-am vrut să-l deranjez și am mai stat așa o oră și am citit. Noua carte a lui Noah Yuval Harari e excelentă.

La 11 s-a trezit și câinele și, fiind odihnit, a început să mă schiaune și să mă mârâie și să mă certe că de ce nu mă joc cu el, de nici nu am mai putut să mă concentrez la dat like-uri la străini cu care nu m-am întâlnit niciodată.

După un sfert de oră de abuz emoțional la care m-a suspus câinele, am ajuns la periferia răbdării și l-am luat pe sus, l-am pus în ham (dacă era pisică, o puneam în miau) și l-am scos afară la plimbare.

O oră l-am învârtit prin cartier, ca să-l obosesc destul cât să doarmă restul zilei și să-mi dea pace să fac ce am de făcut la calculator. Atât că după o plimbare atât de lungă am obosit și eu.

Mi-am pus de mâncare și mi-am mai făcut o cafea și, ca să mă liniștesc puțin după toată plimbăreala cu Dobby, m-am pus la un documentar pe Netflix, la care am adormit ca un campion, lăsând cana de cafea pe măsuță, cană din care câinele s-a înfruptat cu nesaț.

M-am trezit când Dobby ajunsese deja la fundul cănii și o răsturna încercând să-i lingă ultimii stropi. Un sfert de espresso, că atât presupun că mai era în cană când am adormit, e combustibil de avion pentru 3,5 kilograme de câine: nu-i topește grinzile de oțel, dar îl face să ardă intens.

Acum Dobby aleargă posedat prin casă, sare pe mine, sare pe mobilă, își mută toate jucăriile dintr-o parte în alta, latră la orice zgomot de afară și evident că e prea mare agitația ca să mai pot lucra ceva azi (e ora 3, deci e gata ziua) și trebuie să o las pe mâine când probabil va fi la fel.