Tag Archives: bani

Ierbosofii (cap.2) – Mort din cauze supranaturale

Tipul arăta exact așa cum te-ai aștepta să arate un șofer de taxi. Haine de culoarea incertă și ștearsă a cârpelor de bucătărie, burtă mulată pe tricou, peliculă uniformă de transpirație care, împreună cu bronzul, îi făceau pielea să arate ca suprafața unui pantof bine umblat și o grimasă de om care le-a văzut pe toate de două ori și n-a fost impresionat de multe dintre ele.

Trecând pe lângă un cimitir ale cărui cruci puteau fi atinse din mașină dacă te întindeai puțin, ne spune că și-a aranjat deja “garsoniera” acolo. Șapte mii de lei, fără cruce. Mormânt beton, duplex, cu loc pentru două coșciuge supraetajate (sau trei în caz că el și nevasta își fac între timp un prieten bun-bun).

Zece lei taxa anuală de îngrijire a locurilor de veci și încă o sută cincizeci contribuția anuală la biserică. Rezonabil, ținând cont de faptul că preotul paroh a construit o biserică superbă cu picturi frumoase în care ți-e mai mare dragul să-ți deplângi vremelnicia. Om gospodar, preotul a reușit, cu materialele care i-au rămas de la ridicarea bisericii, să-și construiască pe persoană fizică și un bloc cu trei etaje de locuințe și două nivele de parcare undeva în zonă, precum și o casă parohială cu curte generoasă și drumeag pavat pe care să-și odihnească mașina germană.

Șoferul de taxi vorbea cu admirație nedisimulată despre escrocheriile evidente ale parohului, astfel că la oprire, când aparatul a dat o sentință de puțin peste douăzeci și patru de lei, i-am înmânat douăzeci și cinci și i-am spus să păstreze restul și să-l folosească pentru a-și construi și el un bloc de trei etaje.

Îmboldit de subiectul sinistru al amenajării mormântului, am urcat scările către apartamentul meu contemplând moartea. E de preferat să mori din cauze naturale, se spune, deși nu știu să existe morți ale căror cauze să fie supranaturale. Înecul e o cauză cât de poate de naturală pe o planetă care e trei sferturi apă. E natural să mori dacă te trăznește, dacă te prinde avalanșa, taifunul, înghețul, grindina sau erupția vulcanică. Toate acestea sunt fenomene naturale. E natural să mori în natură, mușcat de șarpe sau strivit de creanga unui copac. Sinuciderea e naturală dacă sfoara e de cânepă, deci făcută dintr-un material natural. Gelozia, ura, depresia, psihoza, frica, lăcomia, pasiunea sunt sentimente cât se poate de naturale. O crimă alimentată de aceste trăiri nu poate fi considerată decât naturală. Moartea fiind concluzia naturală a vieții, se poate spune că orice deces are cauze naturale.

Îmi imaginez că te bântuie o suită întreagă de senzații în timp ce, viu fiind, îți amenajezi mormântul. Apropo de senzații, dacă există amatori de senzații tari, trebuie să existe și profesioniști de senzații tari.

Însă, dacă nu ești adeptul religiei potrivite, cimitirele sunt locuri în care nu intri nici mort.

Impozitul pe boierie sau, cum îi spun tinerii, bacșișul

Bacșișul nu e altceva decât un impozit pe boierie pe care ți-l calculezi singur, pe proprie răspundere. La fel de bine ar putea să i se spună “declarația unică a restului lăsat la nota de plată” sau, puțin mai concis, “taxă pe jenă”, pentru că reprezintă echivalentul în bani al vinovăției pe care o simți când îi dai ordine unei alte persoane. Cu cât îți este mai greu să te porți cu chelnerul de parcă ar fi sclavul tău personal, cu atât va fi mai mare bacșișul la final.

Folosind genul acesta de logică, gunoierii ar trebui să se îmbogățească din bacșișuri. Nu o fac pentru că nu lucrează direct cu clientul. Dar, dacă s-ar introduce un sistem în care fiecare cetățean care-și duce gunoiul la ghenă ar trebui să i-l înmâneze personal unui tip în salopetă și să-l privească în ochi în timp ce  plătește pentru fiecare sac de deșeuri, la kilogram, casta gunoierilor ar deveni mai exclusivistă decât a notarilor publici. S-ar intra în salubritate numai pe pile.

Regula e departe de-a fi universală, pentru că există și oameni în care s-a inflamat sentimentul de îndreptățire în asemenea hal încât operează cu impresia că întreaga lume le datorează ceva, nu doar chelnerii. Dar, în mare, cam asta e bacșișul – un spor de rușine. Îi lași ceva acolo chelnerului pentru că face o chestie pe care ai putea s-o faci și tu, dar ești prea boier. Ai putea să mergi la bar să-ți iei un suc și să comanzi o șaormă, pe care să ți-o aduci singur la masă, iar apoi să cureți masa, cum faci la KFC sau mcDonalds, dar tu ești boier și ți-ai băgat om. Iar asta costă.

De asta nu las eu bacșiș la doctori sau avocați, dar las la frizeri. Pentru că nu aș putea să mă operez sau să mă reprezint în instanță de unul singur, dar, la o adică, aș putea să mă tund. De fapt, la cât de urât m-a tuns ultima frizeriță, chiar arată de parcă m-am tuns singur. Și tot i-am lăsat bacșiș.

PS: Și tu ai putea să scrii texte de genul acesta, dar ești prea boier s-o faci și le citești pe ale mele. Așadar, aștept să-mi virezi bacșișul prin paypal, la: scamedinburic@yahoo.com

Plimbându-l pe Dobby – 15 mai

Am ieșit să plătesc o factură și să scot bani de la bancomat, să am să plătesc curierul. Robotul facturier s-a stricat înaintea mea și n-am avut răbdare să-l repare tipa aia îmbrăcată de parcă se pregătea de o aventură cu șeful sucursalei. Bancomatul de afară funcționa când am intrat în sediu, dar era coadă și n-am stat, însă nu mai funcționa când am ieșit. Pe de altă parte, nici coadă nu mai era.

M-am întors acasă să-l scot pe Dobby la plimbare, ocazie cu care am încercat un alt bancomat, ceva mai departe de traseul nostru obișnuit. Aparatul băncii care îmi ia o taxă de administrare anuală pe lângă cele 12 taxe lunare de gestiune a contului era “scos temporar din funcțiune”. Ar trebui să le spun că administrarea și gestiunea sunt sinonime și că ar putea să mai taie din ele, dă-le dracu’.

La cum îi știu pe bancheri, s-ar putea să fie nevoie să plătesc o taxă suplimentară pentru “sugestii și reclamații”, deci mai bine mă descarc scriind chestii nasoale despre ei pe internet.

A început să plouă din momentul în care am ieșit din scară și până în clipa în care ne-am întors. Intrat în casă, am scăpat câinele din lesă, iar el a țâșnit direct pe covor, așa ud și murdar cum era. Uneori, mizeriile se atrag de parcă ar fi opusuri.

Apropo de asta. Într-o seară, săptămâna trecută, am mers în centru să-mi iau o carte care tocmai se lansase și o vafă, care e un fel de clătită 3D. Pentru început, am intrat în librăria greșită. Apoi, localul cu vafe rămăsese cu una singură, pe care i-am lăsat-o copilului, dar numai după ce m-am gândit serios dacă să-i propun sau nu s-o facem fifty-fifty.

Am trecut strada să-mi iau un burger de consolare. Burgăria tocmai închisese. Am mâncat, de ciudă, o șaormă. De ciudă e singurul mod în care se mănâncă șaormele. Unele se mai mănâncă și de beat ce ești (sau beată, nu discriminez), dar majoritatea se mănâncă de ciudă că nu ai posibilitatea, timpul sau banii să mănânci ceva mai bun.

Cartea n-a fost grozavă, plus că am uitat-o într-o zi pe pat și Dobby i-a mâncat coperta din față. Sunt aproape sigur că lui i-a plăcut coperta mai mult decât mie conținutul.

O întrebare ciudată: unde sunt melcii când nu plouă?

Mi se pare că melcii ies în oraș exact așa cum ies unii oameni cu mașina – doar atunci când plouă. Pe când melcii sunt simpatici și motiv de postat fotografii artistice pe Insta, oamenii nu fac decât să încurce traficul care, cu ocazia asta, înaintează – întâmplător – cu viteza melcului.

Așa se potrivesc unele lucruri de zici că le aranjează Dumnezeu cu mâna Lui (aia cu care nu rezolvă probleme precum foametea, războiul sau muștele pe care nu poți să le dai afară din casă nici cu geamul larg deschis).

“Vai, dar nu trebuia!” spuse prietena care se aștepta să-i cumperi ceva mai scump

“Serios, chiar nu trebuia să te deranjezi” a spus prietena ta ascunzând cu măiestrie dezamăgirea primirii unui cadou atât de ieftin și atât de impersonal. Zâmbind cu gura, nu și cu ochii, aceasta te-a mințit cu nonșalanță spunând că rahatul ăla ieftin pe care i l-ai cumpărat pe ultima sută de metri, probabil dintr-o benzinărie sau alimentară, deși știai de ceva vreme că urmează ziua ei, era exact ce-și dorea mai mult și mai mult pe lumea asta.

“E prea mult!” a spus prietena ta despre cadoul primit de la tine, deși știa foarte bine că dai mai mulți bani pe cafea într-o singură săptămână și că, vorba aia, îți permiteai ceva mai consistent. Pe măsură ce trec anii, cadourile ar trebui să crească în dimensiuni, nu să scadă, a mai gândit ea în timp ce punea în vază florile de câmp pe care era evident că le cumpăraseși pe nimic de la o vânzătoare stradală.

Mascând generos disprețul pe care a început să-l nutrească față de tine încă de când a văzut cadoul împachetat într-o coală de hârtie A4, prietena ta a spus că se simte binecuvântată să aibă așa oameni minunați alături de ea într-o zi atât de specială.

Iar tu ai crezut că lacrimile ei sunt de bucurie.

Plimbându-l pe Dobby – 13 februarie

Au venit zilele de iarnă de parcă ar fi fost livrate prin curier. Unele s-au pierdut definitiv în negura timpului trecut, oricât de atent le-am fi urmărit traseul prin calendar; altele au ajuns la destinație avariate, cu ambalajul distrus, călâi și pline de noroi; după multe dintre ele a trebuit să mergem la depozit, în munți, să le revendicăm frigul și zăpada care ni se cuvinea prin contractul semnat cu alternanța firească a anotimpurilor.

Urâțenia sezonului a fost complimentată perfect de faptul că începutul anului vine de obicei cu obligații fiscale la fel de deprimante ca o zi mocirloasă de ianuarie în care, în loc să zbori cu sania pe dealuri, faci slalom printre băltoace cu câinele și deplângi precocitatea ghioceilor pe care-i zărești adunați în pâlcuri confuze prin grădini.

Trântit deasupra unor gânduri gri, am căutat o rază de optimism financiar și mi-am rulat în minte scenarii de îmbogățire rapidă. Profitând de cele câteva zile de repaos pe care mi le-a impus Facebook-ul pentru că i-am jignit standardele comunitare postând un tablou conținând nuditate – evident artistică -, mi-am imaginat că aș putea fi creatorul unei rețele sociale de nișă. Una destinată fețelor bisericești, numită FaceBOR sau InstaHram. Mi-a pierit avântul când am realizat că exista deja o aplicație pentru stabilit întâlniri sociale între membrii bisericii ortodoxe române: Grindr.

Mai târziu, m-am imaginat drept posesorul unui vlog de fitness, postând zilnic rutine aerobice și mimând entuziasmul pentru mișcare în timp ce interacționez cu baza de fani. Îi găsisem și-un nume: Vlogaritm. Problema era că ar fi trebuit să fac bani din asta încă din prima zi. Era singura situație în care m-aș fi văzut făcând sport. Mi-am luat gândul de la ea.

Dobby, bănuiesc, m-ar fi încurajat să dezvolt un alt fel de aplicație. Un Tinder pentru câini. Motivele erau evidente – văzuse că eram sătul să tot spăl girafa de pluș pe care o apretează regulat.

Apoi, m-am concentrat pe ideea unei aplicații de livrat alcool la suprapreț, la care să apeleze toți cei rămași fără băutură în timpul unei petreceri, conferințe sau ieșiri la iarbă verde. Ar merge foarte bine o astfel de aplicație, oamenii beți nu-s cei mai buni la controlarea impulsurilor. La fel de bine ar merge și o aplicație de livrat iarbă, dacă n-ar fi ilegală. Ar putea să i se spună HitMenu sau CuiPanda, să imite principalele două aplicații de comandat mâncare. Rămâne valabilă ideea, mai trebuie doar să învăț programare.

Dobby, bănuiesc, ar fi preferat să deschid o casă de producție de filme pentru câini, să aibă unde să meargă cu cățeaua pe care a agățat-o pe Tinder-ul pentru câini.

Butonând steril Facebookul pe care nu puteam posta, comenta sau aprecia vizibil nimic, am început să rumeg ideea unei curățătorii de telefoane. Un loc în care să-ți duci săptămânal telefonul ca să-ți fie curățat de mesaje, mail-uri și informații compromițătoare care ți-ar putea afecta relația cu partenerul-partenera. Nu e pentru mine. E pentru alții. Există o piață bogată pentru astfel de servicii. Știu cazuri concrete. Sloganul perfect pentru o astfel de afacere: curat murdar.

Dobby, bănuiesc, ronțăia un concept mai hipsteresc: o berărie care să producă bere artizanală pentru câini, adică ceva finuț cu care să-și facă curaj înainte de întâlnirea cu cățeaua cu care l-a cuplat Tinder-ul pentru câini.

E plin deja orașul de cafenele și prăjitorii de cafea, dar cred că ar mai fi loc pentru un tip special de cafenea, rezervată celor mai snobi și mai exigenți consumatori. O cafeanea în care, în momentul în care ceri o cafea simplă sau una lungă cu lapte, barista să se uite la tine ca la ultima râmă.

Dobby, bănuiesc, găsise deja un biznis profitabil. Prezervative pentru câini, pentru că nu se știe niciodată ce fel de cățele ridică coada pe Tinder-ul canin.

Într-un final, am găsit ideea de un miliard de dolari. E relativ simplă: un smartphone de pe care s-a dezinstalat funcția telefonică. Perfect pentru cei care nu vor să fie deranjați de apeluri telefonice în timp ce se joacă sau navighează rețelele de socializare. Cum să mai socializezi liniștit când ești întrerupt de oameni care vor să vorbească cu tine? Nu se poate. Telefonul ăsta e exact ce-i lipsește lumii. Iar miliardul ăla de dolari e exact ce-mi lipsește mie. Ce frumos se aranjează uneori lucrurile.