Tag Archives: animal

Nu, hrăniți urșii

Leave a reply

Mass-media a făcut pentru manipulare cam ce-a făcut Instagram pentru vanitate. A perfecționat-o. A dus-o într-un plan superior al existenței. A distilat-o într-o esență pură, sublim mirositoare, cu care să te dai ușor pe la încheieturi și pe după urechi și pe care să o porți ca pe un scut olfativ împotriva adevărului.

Una dintre marile minciuni vehiculate în media este cea conform căreia ursul e cel care îi hrănește pe oameni. El, animalul sălbatic, e cel care trebuie le proiecteze banane în gură puilor de om, ca apoi să le cânte despre necesități în timp ce plutesc împăcați pe gârlă în jos.

Propaganda din Cartea Junglei nu se limitează la acest aspect. Aș putea scrie kilometri întregi despre cât de greșit este că maimuțele alea au, ca formă de guvernământ, o monarhie condusă de Regele Louie. Orice biolog amator știu că maimuțele se organizează în sisteme oligarhice. În fine.

Știrea despre fetița care hrănea ursul nu mi s-a părut scandaloasă. În fond, așa trebuie să se întâmple. Doar așa putem înfrânge natura până la ultima ei specie de prădători. Cu mezeluri. Cu felii de parizer, șuncă presată sau salam Victoria.

Am pierdut aiurea mii de ani domesticind lupul și transformându-l dintr-un vârf de lanț trofic într-o jucărie de poșetă care abia respiră pe cont propriu și vânează doar din conserve. Au mai rămas câțiva prin păduri, dar le rezolvăm imediat și pe alea.

Cu urșii putem fi mult mai eficienți. Îi învățăm rapid cu junk food și semi-preparate și, în câțiva ani, n-o să mai știe nici unul să prindă un pește, să dea atacul la un stup sau să fure un coș de picnic din parcul Yellowstone.

Nu ajunge să domesticim animalele sălbatice. Ca să ne demonstrăm dominanța asupra mediului, trebuie să le și umilim. Până acum ne-am descurcat de minune cu circul. Am pus elefanții să danseze, am pus urșii să se dea pe trotinete și am pus leii să sară prin cercuri de foc. Între timp, treaba s-a stricat, deci trebuie să devenim creativi.

Și uite așa apar filmulețe cu unul dintre cei mai mari și mai periculoși prădători de uscat mâncând din mâna unei prepubere. Aștept cu entuziasm și un clip cu o bătrânică dând lături la mistreți, un film în care un sugar trage de urechi un râs și un material despre cât de simplu e procesul de adopție la adăpostul pentru lupii fără stăpân.

Foto: The Jungle Book

Dobby Talk: “Sfârșitul competenței” și ce înseamnă să fii expert

Leave a reply

Conștient că n-am să întrec niciodată în popularitate alpaca polițistului de internetieră, Godină, încerc să-mi sap o altă nișă în cernoziomul online-ului românesc și profit de faptul că Radu Paraschivescu nu mai are emisiune, precum și de retragerea tactică a lui Pleșu, pentru a-mi lansa rubrica de critică de carte. Dan C. Mihăilescu, păzea că vin!

Din start, aș dori să spun despre “Sfârșitul competenței” al lui Tom Nichols că e genul de volum al cărui format necesită două mâini pentru lecturare, motiv pentru care Tibi nu mă poate mângâia pe spate în timp ce citește. Un mare punct în minus. Coperta are un aspect sărăcăcios, de manual de liceu, astfel că nici n-am insistat să o ronțăi. De departe, cea mai bună copertă pe care am mâncat-o până acum a fost Homo Deus, a lui Noah Yuval Harari. Așa, ca fapt divers.

Din paginile pe care am apucat să le zgârii cu gheruțele, pare o carte interesantă, pentru că diseacă motivele pentru care experții și-au pierdut din autoritate în ultima vreme (spoiler: internetul e de vină și pentru asta).

Expunerea la informații în era tehnologiei alimentează un egalitarism intelectual narcisist și orientat greșit, care afectează negativ orice tip de dezbatere.

Tom Nichols – Sfârșitul competenței

Acest citat m-a uns efectiv pe locul în care aș fi avut sufletul, dacă nu aș fi fost un animal. Rezonez pe deplin cu el, căci nici eu nu pot dezbate nimic cu Tibi, care crede că le știe pe toate doar pentru că poartă ochelari și a văzut un episod din Cesar, dresorul de câini la televizor, și care insistă să mă combată pe subiectul sexării animalelor de pluș deși nu are experiență nici practică, nici teoretică în domeniu, în timp ce eu sunt un expert cu sute de ore de sexat plușuri sub centură. Get it? Sub centură 🙂 Asta e pentru voi, că eu nu port pantaloni, deci n-am nevoie de curea.

În timp ce lătram voios orice sunet venit de afară, l-am surprins pe Tibi subliniind anumite pasaje din carte, ceea ce e întotdeauna un indiciu bun privind calitatea acesteia. A marcat cu galben (dar nu în sensul în care marchez eu cu galben chestii) pasajul în care scrie că societatea noastră avansată se scindează în insule de incoerență din cauză că ne pierdem încrederea în experți. Iar cei care fac asta cel mai aprig nu sunt oamenii cu pregătire intelectuală șubredă, ci chiar cei educați, cei care sunt suficient de educați încât să creadă că au pregătirea necesară pentru a contesta cunoașterea tradițională. Medicală, de exemplu. Printr-o ironie contraintuitivă, părinții cu studii superioare iau de fapt decizii mai proaste decât cei cu mai puțină școală.

Încă o treabă cu care pot să mă identific. Deși Tibi știe că vaccinul pentru tusea de canisă mă face să strănut, tot insistă să mă ducă la neneorocitul ăla de veterniar să îmi vâre nenorocita aia de seringă în nas.

Subiectul este unul greu și dezbaterea, una complexă, dar, pentru că am acces la internet și cel puțin o platformă pe care să mă exprim (site pentru povești, Insta pentru poze, Facebook pentru lătrat în scris), pot să am păreri despre carte și să pretind să fiu luat în serios și tratat egal cu expertul care a scris-o. Și asta e problema. Egalitatea în drepturi ajunge să fie echivalată cu egalitatea în competențe.

Doar pentru că ai dreptul la o opinie, nu înseamnă că opinia ta e egală cu cea a expertului, Tiberiu. Deci mai ușor cu părerile aiuristice despre efectele negative ale sexului cu girafa de pluș, că habar nu ai despre ce vorbești. Eu sunt expertul, nu tu. Și, pe deasupra, o și iubesc. Pe deasupra și pe la spate.

Semnat: Dobby Dobbyczky al III-lea, zis și Snoop Dobby Dog

Plimbându-l pe Dobby – 13 septembrie

1 Reply

Destul despre Referendumul de ziua a șaptea ctitorit de sectanți de mâna a doua, să vă spun cât de minunat e să lucrezi de acasă, dând ca exemplu ziua de azi.

M-am trezit când am vrut eu și apoi am stat o oră pe telefon, ca să mă încarc cu nervi și ură și încordare din online, cum fac în fiecare zi, că e mai ieftină metoda asta de înviorare decât cafeaua sau mișcarea.

Pe la 10 am vrut să mă așez la birou, să stau acolo pe Facebook și să mă mint că lucrez, dar câinele dormea cu capul pe mine și n-am vrut să-l deranjez și am mai stat așa o oră și am citit. Noua carte a lui Noah Yuval Harari e excelentă.

La 11 s-a trezit și câinele și, fiind odihnit, a început să mă schiaune și să mă mârâie și să mă certe că de ce nu mă joc cu el, de nici nu am mai putut să mă concentrez la dat like-uri la străini cu care nu m-am întâlnit niciodată.

După un sfert de oră de abuz emoțional la care m-a suspus câinele, am ajuns la periferia răbdării și l-am luat pe sus, l-am pus în ham (dacă era pisică, o puneam în miau) și l-am scos afară la plimbare.

O oră l-am învârtit prin cartier, ca să-l obosesc destul cât să doarmă restul zilei și să-mi dea pace să fac ce am de făcut la calculator. Atât că după o plimbare atât de lungă am obosit și eu.

Mi-am pus de mâncare și mi-am mai făcut o cafea și, ca să mă liniștesc puțin după toată plimbăreala cu Dobby, m-am pus la un documentar pe Netflix, la care am adormit ca un campion, lăsând cana de cafea pe măsuță, cană din care câinele s-a înfruptat cu nesaț.

M-am trezit când Dobby ajunsese deja la fundul cănii și o răsturna încercând să-i lingă ultimii stropi. Un sfert de espresso, că atât presupun că mai era în cană când am adormit, e combustibil de avion pentru 3,5 kilograme de câine: nu-i topește grinzile de oțel, dar îl face să ardă intens.

Acum Dobby aleargă posedat prin casă, sare pe mine, sare pe mobilă, își mută toate jucăriile dintr-o parte în alta, latră la orice zgomot de afară și evident că e prea mare agitația ca să mai pot lucra ceva azi (e ora 3, deci e gata ziua) și trebuie să o las pe mâine când probabil va fi la fel.

Veganii, acești urși panda ai omenirii

1 Reply

Din punct de vedere anatomic, ursul panda e un carnivor. Are canini pe care evoluția i-a proiectat pentru sfâșiatul cărnii și un sistem digestiv care scapă un “ce căcat e asta” de fiecare dată când i se servesc snopi de frunze de bambus, care au valori nutriționale pentru calcularea cărora trebuie să fii foarte bun la fracții.

Bambusul e atât de puțin hrănitor încât urșii trebuie să mănânce aproape constant. Hibernarea iese din discuție, pentru că nu poți pune deoparte grăsimi doar ronțăind frunze și tulpini ațoase. Schimbatul teritoriului e la fel de dificil, pentru că în restul Chinei nu prea crește bambus, doar plastic colorat, adidași care se strică după două purtări și telefoane smart.

Din cauza dietei sărace în exact chestiile care ar trebui să-i țină în viață, urșii panda sunt atât de apatici încât nici să se fută nu le vine. Trebuie să intervină cercetătorii cu muzică RnB și lumânări parfumate ca să-i convingă să se sexeze și să mai amâne cu un pui sau doi momentul inevitabil al extincției.

Femela de urs panda e în călduri doar două zile pe an, deci dacă o prinde o durere de cap în acea scurtă “fereastră de fertilizare” sau dacă masculul a făcut ceva tâmpenie fix înainte de ziua ovulației și a supărat-o, cuplul ursin poate să spună adio banilor pe care voia să-i strângă la botez.

Spre deosebire de vegani, pentru că aici am vrut să ajung, la paralela dintre urși panda și vegani, urșii panda nu știu să-ți explice pe un ton condescendent de ce se încăpățânează să mânânce un singur tip de plantă, care crește într-un singur loc de pe glob, și e doar puțin mai hrănitoare decât cartonul.

Asta e singura diferență dintre urși panda și vegani, care și ei sunt construiți ca niște omnivori, dar insistă să mănânce doar vegetabile care au sucombat din cauze naturale. În rest, veganii sunt leiți urșilor panda. Reacția unui om care consumă carne când întâlnește un vegan e aceeași ca la vederea unui urs panda: wow, ce simpatic!

În viitorul apropiat, din păcate, veganii se vor confrunta cu aceleași probleme ca urșii panda – vor fi tot mai puțini. Din moment ce veganii nu beneficiază de hormonii din pui, ăia care declanșează menstruația la fetițe pe la 8-9 ani și le ajută să fie pregătite pentru o sarcină mult mai devreme decât pe cele care nu consumă carne, veganii vor avea un spor de natalitate scăzut. Asta înseamnă mai puțini vegani la suta de carnivori. Să ne bucurăm de ei cât mai putem.

Plimbându-l pe Dobby – 14 decembrie

Leave a reply

Viața e o zebră. În funcție de cum preferi să te uiți la ea, poate fi albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe. Echilibrul acesta confuz poate fi înclinat către una dintre extreme, influențat de perspectiva pe care o alegi, cea pozitivă sau cea negativă. Îți creezi singur adevărul.

Nu există două vieți identice cum nu există două zebre identice, deși toate arată cam la fel. Poate că zebrele gemene împart același model de dungi, habar n-am. Oricum, diferențele dintre zebre sunt infime, la fel ca cele dintre amprentele umane, iar asta îmi spune că, dacă viețile oamenilor sunt niște zebre, înseamnă că toate sunt diferite, dar, în linii mari, similare.

Se impune o mică precizare: viețile oamenilor sunt zebre, dar nu toate. Un procent mic sunt un alt fel de patruped copitat. Unele vieți sunt măgari negri, urâți și proști ca noaptea, altele sunt inorogi albi care papă curcubee și cacă înghețată. Câteva, foarte puține, sunt cai verzi pe pereți.

Încerc să-l învăț pe Dobby să grăbească pașii când traversăm zebra și așa am ajuns să mă gândesc la cum zebrele arată ca niște cai evadați din închisoare.

L-am plimbat mai devreme azi, ca să pot ajunge la mall, unde aveam de îndeplinit două obiective importante. Unul era să văd filmul cu Batman, care începea la ora unu, celălalt era să-i cumpăr Angelei un cadou de Crăciun. I-am luat parfumul preferat și am vrut să-l țin ascuns, să i-l dau doar în seara de Ajun. Până la urmă, pentru că nu-mi place să mint nici măcar în scopuri nobile, i l-am dat în secunda în care am ajuns acasă, unde am folosit replica preferată a adulților care derivă o plăcere perversă din a minți copiii: m-am întâlnit cu Moșul și mi-a spus să-ți dau asta.

Legenda lui Moș Crăciun e unul dintre cele mai eficiente și mai sadice moduri de a traumatiza un copil. Prima lovitură pe care o primesc cei mici survine în clipa în care află că nu există Moș Crăciun. Cel mai iubit personaj pe care l-au cunoscut copiii în scurta lor viață, cel care e mereu vesel și le aduce cadouri chiar dacă au fost puțin răi, cel care întruchipează în figura afabilă a unui bunic arhetipal toate virtuțile umane, cel a cărui misiune e să facă lumea mai bună și copiii mai fericiți, acel moș simpatic și roșu în obraji e nimic altceva decât o ficțiune întreținută de adulți.

A doua lovitură o resimt atunci când își dau seama că părinții i-au mințit zâmbind încă de când erau în scutece, îndemnându-i să-și direcționeze sentimentele de recunoștință către un personaj imaginar. Cum să mai ai încredere în părinți după ce-au fost în stare să te păcălească atât de perfid în cei șapte ani de acasă? Ar fi bucuria copilului mai mică dacă ar ști că darurile de sub pom vin de la părinți și nu de la un bătrân ciudat care nu face nimic în restul anului? Habar n-am. Ar fi Crăciunul mai puțin magic dacă am scoate din el toate elementele paranormale? Da, pentru că n-ar mai exista Crăciun deloc. Adevărul e probabil undeva la mijloc. Eu știu doar că am fost profund dezamăgit când am descoperit că nu există Moș.

Moș Crăciun e un fel de Dumnezeu la scară mai mică. Lumea îl poartă în gură și-n suflet doar vreo jumătate de lună, la sfârșitul anului, și doar cei naivi și neajutorați intelectual cred cu adevărat în el.

Magia Crăciunului nu se ascunde în cadourile de la Moșu’, în cantitățile ridicole de mâncare, în zăpada curată de afară sau în beculețele sclipicioase din oraș. Magia Crăciunului nu se țese nici măcar din timpul petrecut cu cei dragi. Ea constă în faptul că e social acceptabil să te apuci de băut încă de la amiază. Lucru valabil și pentru oricare altă sărbătoare religioasă, zi de naștere sau sâmbătă. Mai ales sâmbătă. Imboldul să consumi alcool e chiar acolo, în numele zilei. Sâmbătă include sonoritatea unui dulce și imperativ să mă îmbăt. Luni marți miercuri joi vineri să mă îmbăt duminică. De asta s-a odihnit Dumnezeu în cea de-a șaptea zi – pentru că era încă mahmur după beția de sămăîmbătă.

Apropo de alcool, am văzut la supermarket bere pentru câini. Aș vrea să-l îmbăt pe Dobby cu așa ceva pentru că sunt curios de-o chestie: dacă eu, când mă îmbăt cu bere pentru oameni, mă comport ca un animal, câinele, când se îmbată cu bere pentru câini, se va comporta ca un om? Abia aștept să aflu.