Tag Archives: 1000

Cum mi-am petrecut sfârșitul virginității

Dani a fost primul tip din România care s-a despărțit de gagică-sa prin SMS. Un real deschizător de drumuri pentru toți băiețașii descurcăreți într-ale relațiilor de scurtă și foarte scurtă durată. A făcut-o cu o săptămână înainte de ziua îndrăgostiților, ca să nu mai dea bani pe flori sau pe cadou. Era exclus ca gagica lui să primească de amândouă, și flori și cadou. Ar fi fost prea mult.

S-a despărțit de ea ca să evite o cheltuială inutilă, urmând să se împace cu ea după sărbători, dar și pentru că avea nevoie de bani pentru ritualul nostru de vineri, zi în care chiuleam de la ultimele ore și ne îmbătam moderat cu bere la halbă într-o bodegă din spatele blocurilor. Model clasic de cârciumă de cartier, cu fețe de masă din mușama, chelneriță scârbită de tot și de toate și vitrină de sticlă în care tronează singuratice puține sticle de tărie și multe straturi de praf.

Despărțirea ca decizie strict economică mi se părea firească la vremea aceea, poate ușor curajoasă, căci eram și eu la fel de precaut cu banii. Nu neapărat zgârcit, dar extrem de atent cu orice cheltuială. Făceam naveta către și dinspre liceu cu autobuzele de mineri, de cele mai multe ori stând în picioare într-un miros negru de cărbune și eșapament, ca să plătim doar jumătate din prețul normal al unei călătorii. Evazioniștii sunt mereu generoși cu cei mai puțin norocoși decât ei. În diminețile întunecate de iarnă îndrăzneam chiar să dăm mai puțin, sperând că șoferul nu era în stare să deslușească numărul sau forma monedelor pe care i le aruncam în cutiuța de pe bord. Furam de la evazionist, deci făceam un lucru bun, ca Robin Hood.

De când s-a mutat primăria în clădirea nouă, o hidoșenie vopsită într-un albastru hibrid pe care nu-l vezi decât ca fundal pentru vase de toaletă, s-a mutat și stația de autobuz. Acum, cincisprezece ani mai târziu, stația e mai aproape de ieșirea din oraș, peste drum de fostul Cocoș de Aur devenit între timp en-gros de pantofi italienești, dincoace de sensul giratoriu decorat cu coloane de piatră așezate într-un cerc ce nu simbolizează nimic anume dar arată drăguț, ca un Stonehenge mut, la mâna a doua.

Cincisprezece ani mai târziu, orașul pare să-mi fi rămas mic, strângându-mă pe la încheieturi ca o haină pe care n-am îmbrăcat-o de mult. Orizontul e jos, la nivelul ochilor, munții care înconjoară orașul ca un brâu zimțat sunt mai aproape, iar copacii în care mă suiam cu greu să culeg corcodușe sau prune verzi au crengi pe care acum le pot atinge ușor cu mâna, nu trebuie decât să mă ridic puțin pe vârfuri. Strada pe care ne plimbam seara ca pe un bulevard parizian mâncând semințe îmi pare acum o biată uliță cu ifose de stradă principală, asfaltată în petice și flancată de prea multe băncuțe și cuburi negre de marmură.

Dani avea succes la fete. Vara purta panataloni foarte scurți, nu pentru că era cald, ci pentru a-și etala mușchii picioarelor. Îi scotea în evidență epilându-se și încordându-se ca un culturist de fiecare dată când i se oferea ocazia. Susținea că părul îl deranja când juca fotbal, de aia îl tăia. Era genul de minciună simpatică ce nu deranja pe nimeni, căci trufia e mai ușor de tolerat între adolescenți, ba chiar e indicată uneori. Era semi-profesionist la juniorii unui club din zonă, unul cu nume neintenționat ironic precum Juventus Dealul Babii, și spera să se umple de bani când va ajunge să joace la un club mare, într-o divizie mai de la începutul alfabetului. Visul i s-a îndeplinit, dar numai pe jumătate, pentru că acum e bodyguard în Club A. Habar n-am cât și pe unde se mai epilează.

Eu, în schimb, n-aveam succes la fete. Pe de altă parte, n-aveam nici ghinion, că nu încercam să fac nimic cu ele și, dacă nu inițiezi nimic, nici n-ai cum să eșuezi. Logic. Lui Dani îi circulau prezervativele prin portofel ca oamenii prin gară, adică fără să zăbovească prea mult înainte să se îndrepte către destinații mai mult sau mai puțin exotice. Nu era pretențios, și-mi povestea cu egal entuziasm de fetele care-l vizitau acasă, știind, vorba aia, în ce se bagă, sau de amărâtele pe care el și amicii lui le luau cu japca pe la marginea unei păduri.

Mie îmi era greu și să am fantezii erotice. Incapacitatea asta de a-mi rula în minte scenarii sexuale cu colegele de liceu ținea și de faptul că nu aveam un sistem de referință destul de elaborat. Văzusem femei goale doar în câteva poze pe care le primisem pe o dischetă. De filme porno nici nu putea fi vorba. Nici măcar în visele umede nu reușeam să duc actul până la final, căci mă trezeam mânjit și derutat exact înainte să apuc să le posed pe fetele fără chip din visele mele, chestie care mă enerva la culme. Dar aveam altceva, la fel de bun.

Aveam fantezii sentimentale. Fantezii non-sexuale. Visam non-stop că am gagică și că ies cu ea la film, că mă plimb cu ea sub clar de lună, că o scot la un suc sau că îi dau părul după ureche, așa cum văzusem eu în filme că fac toate cuplurile de tineri îndrăgostiți.

Eram regizorul, scenaristul și actorul principal al acestor fantezii virginale. Dezvoltam lungi dialoguri imaginare cu aceste fete cât se poate de reale, care nu știau probabil nici cum mă cheamă, în care le explicam pe larg, fiind și amuzant și interesant și romantic în același timp, despre toate chestiile care mă pasionau atunci: snooker, Lord of the Rings și cam atât.

În fiecare săptămână era alta. Cred că am fost combinat astfel cu jumătate din fetele din liceu. Și cu Miss Boboc, al cărei păr creț sălta serafic când cobora scările din corpul C, și cu unele roackăre îmbrăcate mereu în negru, care-și consumau pauzele la colțul fumătorilor. Nu am avut fantezii cu toate, evident, căci aveam și eu standardele mele.

Foto: internet

Cu unele lucruri nu-i de glumit

L-am ucis și nu-mi pare rău. A meritat-o, șobolanul, pentru ce mi-a zis. El nu știe cine sunt eu? Nu știe cu ce mă ocup? Cum să vină la mine cu așa un căcat? Cum să fie atât de neatent, de ignorant, de prost, de nesăbuit? Ce credea că o să se întâmple? Ce și-a imaginat? Că o să râdem copios împreună, că o să-l felicit și că într-un final totul o să fie roz? E doar vina lui. Refuz să-mi asum orice responsabilitate. Eu am fost doar instrumentul prin care și-a pus singur capăt zilelor, vorbind prostii când efectiv nu era cazul. Sincer, e doar vina lui că e mort.

M-a și prins într-o zi proastă.

Textul pe care-l postasem pe Facebook dimineață, un text superacid și megasatiric, pe care-l finisasem în minte înainte să adorm și pe care-l scrisesem cu maximă atenție la detalii și nuanțe și care era perfect, ei bine, textul ăsta superb, amuzant și bine argumentat adunase în primele trei ore doar douăzecișidouă de aprecieri și asta mă scosese din sărite.

Așa se întâmplă întotdeauna. Lucrez zile întregi la o idee grozavă și apoi pierd încă două ore aranjând-o frumos pe site într-un articol care să rupă gura internetului și să se viralizeze mai ceva ca ciuma bubonică și într-un final trebuie să admit că m-am spetit ca prostul pentru o mână de aprecieri amărâte, pentru că oamenii sunt, efectiv, bătuți în cap și nu mai recunosc calitatea nici dacă le-o vâri pe gât cu pumnul și oricum probabil că sunt prea geloși s-o recunoască și de aceea refuză să distribuie mai departe articolul pentru că știu că n-o să scrie niciodată la fel de bine ca tine și probabil că nici nu vor să afle lumea că există cineva care jonglează atât de elegant cu cuvintele pentru că asta i-ar pune pe ei într-o lumină nefavorabilă.

Asta-i una la mână și nu e nici pe departe cel mai grav lucru care mi s-a întâmplat în ziua respectivă. Desigur, e strigător la cer că o poză cu pisici sau buze de rață strânge de zeci de ori mai multe aprecieri decât cea mai bine ticluită satirizare de care e în stare unul dintre cei mai inteligenți bloggeri care a înzestrat vreodată online-ul cu talentul său nediluat și neiertător, dar s-au mai văzut cazuri. Am învățat să trăiesc cu asta. Însă mi-e tot mai greu să tolerez mediocritatea agresivă a oamenilor cu care sunt efectiv forțat să interacționez în fiecare zi.

Ziua a virat către un iremediabil dezastru în momentul în care dobitocul căruia îi permisesem să mă depășească s-a îndepărtat de mine fără să-mi mulțumească din avarii, așa cum se face în orice stat civilizat și cum te-ai aștepta de la orice vierme căruia, din bunătatea inimii tale, îi permiți să-ți treacă în față, presupunând prin absurd că timpul lui e cel puțin la fel de prețios ca al tău. Cât de greu i-a fost să apese un nenorocit de buton? Știa, oare, pe cine a sfidat el cu gestul lui stupid de a nu mulțumi pentru că a fost lăsat să depășească?

Am încercat să-l urmăresc până acasă, să-l aștept să intre în bloc sau în casă și să-i înțep cauciucurile, asta ar fi fost cea mai bună lecție de civism pe care ar fi putut s-o primească, dar l-am pierdut într-o intersecție și a trebuit să o las pe altă zi. Dar i-am reținut numărul și semnalmentele și nu scapă el așa ușor. Promit.

Eram la capătul nervilor când l-am auzit pe vecinul de la patru rostind cele ce urmau să fie ultimele lui cuvinte. Putea să fie oricare dintre vecini, ce-i drept, rezultatul ar fi fost același. N-am nimic personal cu omul. Adică n-am avut nimic personal cu el. Acum e mort și cu asta, basta. Dar e doar vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Putea să aibă puțină grijă, să-și măsoare mai atent cuvintele și poate că azi s-ar fi jucat cu băiețelul lui prin parc în loc să zacă tranșat în bucăți mici la mine în baie.

Avusesem o zi oribilă. Mai întâi treaba cu textul, care n-ar fi trebuit să mă doboare în halul ăsta, căci știu că adevărata apreciere pentru un artist vine postum, dar totuși, e supărător să-ți risipești creativitatea pe niște brute sinistre ce nu-s în stare să aprecieze frumusețea și elocvența unui text izvorât din penița de aur a unui scriitor desăvârșit ce își rupe din timpul său prețios ca să interpreteze realitatea și viața pe înțelesul maselor. Apoi, faza cu șoferul nerecunoscător. Urăsc când oamenii dau dovadă de o lipsă atât de urâtă de educație și bun simț elementar.

În final, picătura care a umplut definitiv paharul otrăvit al acestei zile și-așa destul de oribile a fost nu atât replica vecinului de la patru, ci faptul că fusese al treilea om care-mi spusese aceleași nenorocite de cuvinte pentru care ar fi meritat să moară oricare dintre ei, dar care i s-au dovedit fatale doar lui.

Primul m-a abordat când îmi încărcam cumpărăturile în mașină. Eram în parcarea de la Auchan și, deși omul ar fi meritat să piardă măcar doi dinți pentru replica lui cretină, l-am lăsat în pace. Al doilea mi-a spus același lucru când eram în spatele blocului și scoteam plasele din portbagaj. Aveam mâinile ocupate și cred că asta l-a salvat pe nenorocit.

Vecinul de la patru n-a scăpat atât de ușor. Pusesem plasele jos ca să pot deschide ușa. El părea că are treabă în oraș. Cobora grăbit, mi-a văzut pachetul de hârtie igienică și a deschis gura ca prostul. L-am înjunghiat în piept după prima replică. L-am tras în apartament și l-am mai înjunghiat de câteva ori, să nu se chinuie.

Nu m-a văzut nimeni. Efectiv n-aveam cum să-l iert. Fusese impardonabilă gluma lui despre hârtia igienică. Banală prin definiție, dureros de previzibilă și lipsită de orice originalitate, replica i-a adus o moarte rapidă.

Cinci cuvinte: văd că vin vremuri căcăcioase. Au murit alții și pentru mai puțin.

Foto: internet

Coșul și căruțul

Stăteau într-o zonă slab circulată a hipermarketului, aproape de standurile cu pești și fructe de mare, unde mirosul puternic de putregai sărat, amintind de o plajă năpădită de alge și leșuri de balenă, nu le permite clienților să zăbovească prea mult. Se cunoșteau din vedere, ca toți angajații anonimi ce lucrează într-o multinațională, dar nu avuseseră ocazia să povestească mai pe îndelete până acum. De obicei se salutau din mers și își vedeau de treabă, fără alte protocoale sau complicații, căci așa e mersul treburilor în firmele mari.

Bătrânul cărucior fusese părăsit lângă standul de cartofi pământii ce arăta ca un morman de șobolani obezi sub lumina rece a neoanelor. Îl lăsase acolo un student ce căuta să-și cumpere ceva de mâncare din puținii bani care-i mai rămăseseră după ieșirea din seara precedentă. Când fu sunat de o colegă care tocmai primise un pachet de acasă și invitat la o masă aproximativ caldă în căminul fetelor, băiatul lăsă totul baltă și se grăbi să părăsească magazinul, abandonând sec căruciorul peste drum de vitrinele mocirloase în care pluteau amețiți câțiva crapi. Lăsase în el o jumătate de rudă de salam și o pâine feliată. Meniu studențesc.

-Asta urăsc eu cel mai mult, când nu sunt folosit la întregul meu potențial maxim, îi spuse sictirit căruciorul noului său amic. Acesta era un coșuleț rușu de plastic, finuț și lucios ca o jucărie nouă, pe care o doamnă îmbrăcată în haine de mers la biserică îl uitase în apropierea căruciorului când plecă să verifice dacă cepele roșii pe care le cumpărase aveau același gramaj și la celelalte cântare. Încurajați de răgazul lor fortuit și de liniștea relativă a acelui colț de magazin, cei doi se apucară de povestit una-alta. Căruțul, ca orice bătrân care a văzut multe la viața lui și crede că știe totul despre cum funcționează lumea, monopoliza conversația.

-Ăștia își bat joc de munca mea, să ruginesc eu dacă nu.

-Cum adică? întrebă respectuos coșulețul.

-Adică mă ia toți dracii când prind câte unul care mă plimbă de nebun prin tot magazinul doar ca să-i car un tub de frișcă și un plic cu praf de copt, de exemplu. Sau un nenorocit de salam săsesc și o pâine, cum am pățit acum. Ca să nu mai zic de toate dățile în care trebuie să duc de colo-colo doar câte o vopsea de păr sau o brânză topită. Nici n-ar trebui să fiu deranjat pentru munci atât de banale. Pentru asta s-au inventat joburile mai puțin solicitante, cum el al tău. Fără supărare.

-Nici o supărare.

-Să folosești tu un căruț cu zeci de ani de experiență în transportul intern pentru a purta prin magazin produse pe care le-ai putea, la o adică, ține în mână, asta mi se pare cea mai nesimțită dovadă de risipă. De asta merg prost lucrurile în țara asta, pentru că oamenii nu știe să-și dozeze corect resursele și nici să aprecieze corect aptitudinile celorlalți.

Liniștea buimacă a coșulețului fu interpretată drept aprobare tacită de către cărucior. De fapt, coșulețul nu știa ce să-i răspundă căruciorului. Nu era neapărat de acord cu el, ba chiar prefera să aibă cât mai puțin de lucru într-o zi, dar n-avea de gând să se certe cu bătrânul. Părea genul de căruț căruia îi scârțâie mereu o roată, dar niciodată aceeași. Nici nu voia să-i dea viteză cu vreun comentariu inflamator, așa că își ținu gura în cel mai politicos mod posibil.

Însă căruțul pornise cu avânt pe drumul său.

-E simplu: dai banul, îți car cumpărăturile, îți dau banul înapoi, repet procesul. Toată lumea e fericită. Dar vreau să simt că a meritat efortul, că nu mi-am tocit roțile degeaba, să car două ciocolăți și un pachet de cafea când eu aș putea să car baxuri întregi de ciocolăți și cafea. E prostesc, zău. Nu mai e, dom’le, ca pe vremuri, de sărbători, când duceam în spate zeci de sticle de bere și suc și apă și kilograme de carne și saci de cartofi și cozonaci și pungi de detergent și balsam și câte și mai câte. De sărbători, când n-aveai loc nici să te întorci de câtă lume era în magazin, atunci simțeam că trăiesc, zău. Stătea oamenii la coadă la mine ca la noul iPhone, că știa că se pot baza pe mine, care mergeam întotdeauna drept și nu trăgeam spre stânga sau spre dreapta ca alte cărucioare care ar fi trebuit să se pensioneze demult, nu dau nume. Nici eu nu-s departe de pensie, știu că mi s-a cam dus luciul de pe spițe, dar sunt încă în forță. De-aș mai prinde un Crăciun sau două, aș fi cel mai fericit căruț din lume. Dar ai cu cine?

-Mai bine să nu pui la suflet toate astea, zic eu, zise coșulețul. Avea în el o pungă de spaghete, o conservă de paste de tomate și un cub de condimente. Privea discret în jur, sperând că nu va trebui să îndure prea mult pălăvrăgeala bătrânului până când cineva îl va întoarce alături de ai lui, lângă intrare. Mai avea în el și o aroganță tipic tinerească, de plastic ce știe că va dăinui multe sute de ani după ce metalul cărucioarelor va fi complex oxidat, dar alesese să nu și-o măsoare cu bătrânul. Nu neapărat din respect sau sfială, ci din dorința de a nu complica o situație care se dovedea deja destul de neplăcută.

-Oricum, continuă neabătut căruciorul, mă gândesc să mă las de toate astea și să mă apuc de management, consultanță sau ceva. Să-mi deschid firma mea și să fiu eu singurul meu șef. Am învățat de-a lungul anilor să citesc omul în funcție de ce pune în mine. Știu când cineva e bolnav sau pe moarte doar uitându-mă la produsele pe care i le car. Știu când un cuplu urmează să se despartă sau când cineva urmează să fie concediat. Știu și când o femeie e însărcinată, doar în baza la cumpărături.

-Cum? întrebă contrariat coșulețul. Ce cumpără?

-Hăinuțe mici, răspunse senin căruciorul.

Foto: karenika.com

Șase

-În ce fel crezi că ar fi societatea diferită dacă femeile ar avea câte șase țâțe?

-Poftim?

Când mi se pare că n-am înțeles bine întrebarea sau când vreau să îmi iau un răgaz suficient pentru formularea unui răspuns pe care ea să-l găsească satisfăcător, un răspuns prin care să las măcar impresia că am gândit înainte să vorbesc, mă prefac că n-am auzit. Nu am inventat eu trucul ăsta, e atât de vechi și atât de specific bărbătesc încât e înscris deja în ADN-ul nostru, bine fixat între secvența de nucleotide care determină culoarea ochilor și cea responsabilă pentru găsirea de scuze rapide în urma unei beții cu băieții.

-Dacă femeile ar avea fiecare câte șase țâțe, reformulează ea întrebarea, ce ar fi diferit în lume?

Trec rapid peste crisparea provocată de cuvântul țâțe, cuvânt pe care l-am considerat întotdeauna prea vulgar pentru minunățiile pe care le desemnează, și încerc să mă concentrez asupra întrebării. Denumirea de sâni mi se pare la fel de nepotrivită, având o tentă aproape clinică, mult prea rece și seacă și non-sexuală. La fel de inutil mi se pare și cuvântul bust, care nu face decât să mă ducă cu gândul la statuile unor poeți morți.

Reacția mea instinctuală e să folosesc umorul ca mecanism de apărare sau de diversiune atunci când discuția o ia pe un teren necunoscut, astfel că răspunsul meu e, de obicei, unul persiflant. Să îi spunem defect profesional, sună mai bine decât defect simplu.

-Habar nu am, timpul alocat preludiului cred că ar crește în mod simțitor. S-ar tripla chiar, reușesc eu să spun din mijlocul unui zâmbet larg și mândru. Și cred că femeile cu sâni mici ar fi mult mai frustrate decât acum, pentru că ar avea șase sâni mici în loc de doar doi sâni mici. Să nu crezi că eu cred că toate femeie cu sâni mici sunt frustrate, zic numai așa… că unele sunt frustrate de micimea lor mamară, sau mamală. Cum e mai corect? Mamelonară?

-Vorbesc serios, zice ea întrerupându-mi divagația.

-Și eu vorbesc serios, zic eu fără să cred o iotă din ce spun și ea știe asta. Dar, dacă eu aș fi micuț la capitolul dotare, nu cred că m-aș opera. Că nu contează mărimea sabiei, ci felul în care o folosești. Nu?

-Tu vorbești de săbii? Mai știi când ai făcut bătături de la curățat cartofi?

Nu pot să o contrazic. Analogia mea n-a fost dintre cele mai reușite și nici partea cu bătăturile nu e complet neadevărată.

-Eu zic că cel puțin ar exista niște meserii în plus, zice ea.

-Cum ar fi?

-Nu știu, mai mulți producători de sutiene.

-De ce? Dacă ai trei perechi de câte doi sâni, nu poți purta trei sutiene identice, unul deasupra celuilalt? Îți trebuie unul mai complex? Eu zic că s-ar vinde de trei ori mai multe sutiene, dar produse de aceleași firme, asta dacă nu inventează cineva un harnașament special pentru six-pack-ul feminin.

-Ce harnașament? Să pui pe tine sutienul ca șaua pe iapă? Nu ai văzut ce greu mi-a fost să-mi găsesc UN costum de baie potrivit, așa cum sunt acum? Cu șase țâțe cred că mi-ar fi complet imposibil.

-Nașpa. În plus, asta ar însemna că și bărbații ar trebui să aibă șase sfârcuri. Nu că ar fi mare diferența dintre două sfârcuri inutile și șase sfârcuri inutile, dar cred c-ar arăta al naibii de straniu. Un six-pack sus și unul jos.

-Ar fi singura ta șansă să ai un six-pack, zice ea zâmbind. Acum e rândul tău. Ce altceva ar mai fi diferit?

-Probabil că doctorii care pun silicoane ar avea mai mult de lucru. Apropo de silicoane, cu șase țâțe per femeie, crezi că ar exista mai multă pornografie sau mai puțină?

-Tu când te uiți la filme porno, pe ce te concentrezi?

-Eu nu mă uit la filme porno.

-Să zicem că te-ai uita, presupunem prin absurd, zice ea afișând zâmbetul ăla de știu ce faci când ești singur acasă.

-Atunci să presupunem că nu pe sâni m-aș concentra, deci cred că ar exista la fel de multă pornografie, dar cu o paletă mai variată de fetișuri. Și poate că ar fi mai multe glume cu subînțeles la extragerile 6 din 49. Și la jocurile cu zaruri.

Începe să îmi placă speculația asta și simt nevoia să mă implic mai serios în ipoteticul ridicol pe care mi l-a ridicat la fileu. Am văzut mai demult un documentar despre cum ar fi arătat rasa umană dacă ar fi evoluat din reptile, așa că, odată pornit, nu îmi e greu să îmi solicit imaginația în scopul producerii unui scenariu cât de cât plauzibil.

-Păi… singurul motiv pentru care femeile ar avea atât de mulți sâni ar fi dacă ar naște mai mulți pui care ar trebui alăptați deodată. Nu știu de ce fac asta, dar să zicem că așa e. Asta ar însemna că rasa umană nu s-a desprins din maimuțe, ci din alt animal. Porci, de exemplu. Sau alt animal plurimamelat.

-Plurimamelat?

-Termen științific pentru mai mult de două sfârcuri. Sau sună mai bine mamifere multisfârc?

-Ok, să trecem peste.

-Deci, s-a ajuns la situația asta pentru că femeile nasc de fiecare dată tripleți. În primul rând, planeta ar fi mult mai aglomerată. Apoi, poate că s-ar face bani frumoși din avorturi. Imaginează-ți, dacă toții copiii s-ar naște câte trei, cât de mari ar fi toate familiile. Ar trebui să mergi la o groază de nunți, că nu ai cum să îi refuzi, pentru că îți sunt rude și nu vrei să îți auzi vorbe. În consecință, ai avea zeci de unchi și mătușe, tone de verișori și cumnați și cuscri, toți semănând foarte mult între ei, adică un milion de telefoane pe care să le primești de ziua ta și să le dai de zilele lor. Pe scurt: ar fi ceva cu totul și cu totul oribil!

-Dar cum ar fi dacă bărbații ar avea trei penisuri? întreb eu după această explicație.

-Ei, hai să nu vorbim prostii.

Nimicuri provinciale

Sâmbăta, de obicei, nu fac nimic. Dar acest nimic pe care nu îl fac e un nimic simțitor mai festiv și mai satisfăcător decât cel pe care nu-l fac în timpul săptămânii. Un nimic mai relaxant, mai cuprinzător, mai lipsit de griji decât cel din weekend nu există. Cu el nu se poate compara decât, poate, nimicul pe care îl faci (sau nu-l faci) de sărbători. Și nu vorbesc aici de sărbătorile mari, care vin însoțite obligatoriu de lungi vacanțe, ci de sărbătorile care aduc cu ele zile libere în mijlocul săptămânii. Sentimentul că ai primit un cadou nemeritat ce predomină pe parcursul sărbătorilor legale aterizate în miezul săptămânii e greu de definit și greu de egalat și orice 1 Mai ce pică într-o duminică e simțitor mai searbăd decât unul ce pică într-o marți. Ține de natura umană, presupun, și nimic nu o să schimbe asta.

Sâmbata asta am ales să nu fac nimic, din nou, dar de data asta am ales să nu fac nimic la țară, pentru că nimicul de acolo e mult mai sănătos decât cel de la oraș. E mai curat, mai proaspăt, mai autentic. Bio, eco și toate alea. E un nimic în care se întrepătrund amical arome de pământ reavăn, fum de lemne și balegă. Transpirație, pită proaspăt scoasă din cuptor și flori de cireș. Țuică fiartă, fân uscat și încă ceva, pentru că nimicul de la țară e definit mereu de câte trei parfumuri, fiind un nimic ce se închină smerit la Sfânta Treime.

Scăldat în lumina caldă a începutului de martie, limpezit de un vânticel modest ce abia îndrăznește să tulbure somnul mugurilor, nimicul natural al satului e cea mai ieftină și eficientă terapie. Nimic nu calmează mai rapid agitația sufletească decât o doză consistentă de nimic rural, preferabil unul ce își odihnește cioantele ostenite pe marginea unei gârle, privind trecerea apei și văzând în ea o metaforă pentru trecerea omului prin viață.

Nimicul de la țară e zdravăn. E un nimic ce se hrănește cu legume crescute în grădină, cu fructe culese din pom și cu animale sacrificate și tranșate de mâna lui. Animale care aveau un prenume și cu care nimicul vorbea de fiecare dată când le hrănea sau le dădea apă. Nimicul bea un păhărel de țuică înainte de fiecare masă și un pahar de vin după. E un nimic profund, contemplativ, un nimic ce șade și cugetă și nu ajunge la nici o concluzie. E un nimic ce nu-și pune probleme pentru viitor, pentru că nu a fost niciodată să nu fie cumva.

Nimicul de la țară, nimicul din care bunicii au crescut părinți, un nimic descurcăreț prin excelență, din care a rămas puțin și pentru nepoți, e un nimic dârz. E genul de nimic care se uită lung după mașina ce i-a călcat câinele, mașină ce oricum n-avea ce să caute pe ulițele de nimic ale satului, își pune mâinile în șold și suspină adânc, ca și cum întreaga sa existență chinuită ar trebui rezumată într-un oftat, iar apoi prinde câinele de labele din spate și îl cară până la groapa de gunoi de la marginea satului, acolo unde se aruncă neceremonios toate obiectele ce și-au servit scopul. Întorcându-se de la groapă, nimicul acesta numără picăturile de sânge din praful uliței și se gândește că așa e și viața omului – acum ești, peste câteva secunde poți să nu mai fii. Apoi bea un păhărel de țuică în memoria animalului și se întoarce la treabă.

Nimicul de la țară se trezește devreme, respiră aerul crispat de frig al dimineții și apoi se apucă de trebăluit prin curte, unde întotdeauna mai e ceva de făcut. Dacă un vecin are nevoie de ajutor, îl ajută cu inima deschisă, recunoscând la final de zi că efortul depus de el a fost o nimica toată. Nimicul rustic înglobează în nimicnicia sa o enormă capacitate de suferință, ceea ce-l face extrem de pașnic și de înțelegător. Acestui nimic poate că i-a murit un copil înainte să împlinească vârsta de un an și nimicul a trebuit să accepte asta pentru că era firesc să se întâmple una ca asta. Nimicul idilic al satului a făcut mulți copii din precauție, să fie sigur că mai rămâne cu câțiva în jurul său la bătrânețe, când nevoile și neputințele îi vor cocârja spinarea.

Mai mult decât orice, nimicul de la țară e sincer. Recunoaște că nu înțelege cum se poate trăi în oraș, unde n-ai tu un petec de iarbă care să fie al tău și unde e musai să te aglomerezi printre betoane și orizonturi gri cu zeci și sute de mii de oameni cărora nici măcar nu le cunoști numele sau părinții; pe scurt, nu știi care a cui e. Nimicul de la țară nu are multe, dar e recunoscător pentru tot ce are și îi mulțămește lui Dumnezeu pentru asta de fiecare dată când își aduce aminte. Asta se întâmplă îndeosebi duminica, când nimicul de la sat își îmbracă hainele cele bune și merge la biserică să îl asculte pe dom’ părinte vorbind despre cele sfinte și cele mai puțin sfinte, că doar om e și el.

Nimicul provincial rămâne, totuși, un nimic anacronic. Un nimic identic cu sutele de generații de nimicuri ce l-au precedat, un nimic care a refuzat să devieze de la normă, care s-a încăpățânat să-și înăbușe orice mutație, orice excepție, orice abatere de la rețeta clasică a vieții la țară, un nimic ce face (sau nu face) lucrurile într-un anume fel din simplul motiv că așa s-au făcut (sau nu s-au făcut) lucrurile dintotdeauna. Nimicul, dacă funcționează bine, nu se schimbă.

Atracția acestui nimic provincial pălește într-un timp relativ scurt. Cei care au cunoscut nimicul urban se satură rapid de el. Preferă să se întoarcă la confortul nimicului modern, un nimic cu wi-fi, multiplex și apă curentă. Așa am făcut și eu. M-am bucurat sincer și scurt de nimicul sătesc, dar m-am ferit să privesc prea insistent în abis, de frică să nu mă privească și el pe mine.