3 februarie 1959 a intrat pentru totdeauna în istorie ca “Ziua în care muzica a murit”, după cum o numește Don McLean în piesa American Pie, făcând referire la tristul accident de avion în care și-au pierdut viața trei mari artiști (Buddy Holly, Ritchie Valens și J.P. “The Big Bopper” Richardson) plus pilotul avionului. Fiecare vers al cântecului conține un detaliu din istoria culturală a vremii și încapsulează o întreagă epocă a rock’n’roll-ului. Pe lângă asta, piesa mai are și meritul incontestabil de a fi plăcută și ușor de ascultat (mai puțin varianta măcelărită de Madonna). Nu că aș fi eu ceva critic muzical, ba chiar aș putea zice că am două urechi stângi, deci mergem mai departe.

Iar dacă pentru domeniul muzical există o sentință definitivă, înregistrată oficial (dacă apare pe wikipedia, atunci e adevărat), a momentului în care și-a dat obștescul sfârșit, într-un fel mai degrabă metaforic decât în sensul actual al cuvântului, în schimb pentru jurnalismul românesc nu se poate spune același lucru. Presa de la noi e pe moarte de mai mulți ani, refuzând să căpieze decisiv, preferând parcă să se afunde zilnic tot mai adânc în glodul penibilității.

Sursa: Click

Semnele vitale ale pacientului au înregistrat săptămâna asta o gravă înrăutățire, după ce în ziua de miercuri, 4 aprilie 2012, Click a atins apogeul futilității publicistice cu titlul Zamfir, nu ți-e cald cu blana aia?


Trăim în cele mai interesante timpuri pe care le-a întâlnit omenirea în întreaga ei existență, avem orice fel de informație la buricul degetelor, putem ști orice despre orice, de la bio-chimia moleculară până la ritualurile de împerechere ale pingunilor și de la dieta omului primitiv până la consistența solului marțian, avem șansa de a cunoaște în amănunt istoria oricărui popor și ocazia de a nu le repeta greșelile, fiecare colț al lumii ni se dezvăluie în toată splendoarea lui grație minunilor tehnologice a căror complexitate ne depășește deja pe majoritatea, iar brainstorming-ul pseudo-jurnaliștilor de la Click n-a reușit să propună un alt subiect decât grija față de confortul termic al lui Gheorghe Zamfir. Wow!

Văzând minunea am fost cuprins de-un delir semi-catatonic și am pierdut irevocabil 5 minute din viață în timp de procesele mele cerebrale încercau să înfășoare noua informație în jurul unui ax logic. Impulsurile electrice mi-au asaltat dendritele neurosinaptice cu interogații privind utilitatea afișării unui titlu de articol sub formă de întrebare. Că nu cred că s-a apucat domnul Zamfir să-i sune și să le spună că nu, nu îi era cald, că de la o vreme circulația sângelui nu mai e ce-a fost și i se face frig mai ușor și oricum îi place greutatea paltonului pe umeri. Eroare 404 – a fost mesajul ce mi-a pâlpâit timid pe retină. Illogic argument. Dumb sons-of-bitches. O sută de maimuțe tastând la o sută de laptopuri ar fi produs ceva mult mai valoros și coerent.

Drăcușoul de pe umăr care îmi este și consilier part-time încearcă să-mi arate că nici cei de la Libertatea sau Can-Can nu-s mai breji. Nunta lui Teo iar ocupă prima pagină și este aproape la fel de mediatizată ca cea a prințului William cu Kate (să nu uităm că nunta lui Borcea a fost mai fastuoasă [a se citi kitsch-oasă] decât va fi vreodată ceremonia de inaugurare a lui Putin).

Drăcușorule, mă tem că ești naiv. Nu-ți poți justifica condiția de rahat arătând doar că există alții care miros mai urât, efectul general este devastator. Ajungem să ne înecăm toți în acestă hazna mediatică exact ca și săracii copii de pe la știrile de la ora 5, alt exponent al profesionalismului desăvârșit, (în sensul că nu prea).