E ca un copil naiv care se tot chinuie să-și imite fratele mai mare, să fie cool ca și el, să fie băgat în seamă, să fie relevant, să conteze. Sau ca o firmă chinezească ce vrea să facă un produs foarte similar cu cele scoase pe piață de marile multinaționale, dar cu bani mai puțini, preferabil deloc, pe un vapor, cu muncitori care n-au atins încă pubertatea și n-au nici un fel de pregătire practică în cîmpul muncii. Vorbesc, evidement, de Antena 1, care, cel puțin atunci cînd vine vorba de reality show-uri sau show-uri în general, este pe lîngă ProTV ca ziua de luni pe lîngă cea de duminică. Sau ca Huidu de acum față de Huidu de acum 4-5 ani, ceea ce cred eu că spune tot.
Deși copiază fidel formatele postului pacheprotopopist, rezultatele antenei sunt cam ce-a ieșit din teleportor după ce Jeff Goldblum s-a teleportat alături de o muscă, sper că știți filmul, altfel am irosit aiurea o comparație subtilă, dar extrem de abilă. Factorul chiX e o variantă mult diluată a Vocei Romîniei, dar diluată cu apă menajeră, nu sifon sau apă minerală, și cu un juriu la fel de confuz și de insipid cum e și Mircea Badea în ultima vreme. E posibil totuși ca nimeni să nu fie fericit că lucrează în trustul Intact. Poate doar Răzvan și Dani, care sunt chiar decenți, dar numai dimineața, pentru că seara par obosiți, cîrpiți de somn și de plictis.
Dan Negru e un fel de opusul regelui Midas, pentru că tot ce atinge se transformă în rahat. Și mai există cîteva emisiuni pe care n-am avut destulă răbdare să încerc să aflu cum se numesc sau în ce constă, una cu măști, parcă, și cîntat (culmea!) sub formă de imitație, și una cu tipul ăla mic cu bretele pe care parcă-l cunosc de undeva. Iar Next Top Model cu Botezatu e un fel de Miss fata-de-la-țară-dar-care-nu-vrea-să-se-vadă-că-e-de-la-țară-și-își-dă-aere-de-vedetă, definiție care i se aplică perfect și lui Bote.
Și nici nu cred că a încercat măcar cineva să susțină că Top Chef nu are o puternică aromă de MasterChef, emisiune care a adus proteviștilor bucurii nesperate sub formă de milioane de gurăcaschiști care au salivat abundent și au înghițit în sec preț de multe minute de aur. Și pentru că era o emisiune cu bucătari, desigur că abundența de reclame ce a precedat marele debut gastronomic a debordat în jocuri de cuvinte legate de cuțitul acela nenorocit din logo. Deci, o emisiune tăioasă, pe muchie de cuțit, cu un juriu cu replici tare ascuțite. De fapt singurul lucru care se putea tăia cu cuțitul era ridicolul, deși ar fi fost de ajuns și o lingură de lemn pentru asta.
Și apropo de juriu, nu-s foarte sigur de structură sau de modul său de funcționare (am stat pe 9gag în timpul emisiunii), dar nu-mi place cum s-a făcut prezentarea juraților de parcă ar fi avut cine știe ce superputeri (gen pretențiosul, neînduplecatul, perfecționistul, oricum’nu’contează’istul, etc.) și că doar unul părea să vorbească limba romînă. Unul fiind un fel arab ce părea a fi declarat un jihad personal împotriva amatorismului culinar și altul cu un accent de băimărean neaoș atît de strident de puteai înfige cuțitul în el. Era chiar tipul acela ce părea să se fi rătăcit prin platou, pe acolo, dar măcar el nu se băga printre ei să-i încurce, cum mai făcea prezentatoarea.
Și ultima chestie. Am lucrat într-una din cele mai ieftine pizzerii dintr-un orășel mic din SUA și acolo absolut toată lumea purta mănuși de cauciuc atunci cînd atingea mîncarea, de orice fel ar fi fost ea. Mi-ar fi plăcut să văd măcar o tentativă de igienă. Nu cred că e o chestie legată de costuri, sunt ieftine mănușile respective.
Per ansamblu, parcă n-au fost atît de slabi pe cît i-aș fi crezut în stare să fie.
. . .
. .
.