Nu-s un tip nerezonabil. N-am așteptări exagerate de la un blockbuster. N-am așteptări deloc, că-s prea înțelept să mă autosabotez în felul acesta. Știu că francizele astea nu vor decît să exploateze fiorul nostalgic al publicului, dar am uneori speranța că o vor face finuț, elegant, corect și corespunzător. Însă, chiar și pentru un film de duminică, Star Trek: Beyond a reușit să mă piardă destul de rapid. În primele minute chiar.

Și nu din cauza efectelor speciale, a excesului de cadre oblice, a poveștii sau a roiului de nave spațiale care perforau Enterprise-ul fără să producă vreo decompresie, ci din cauza lui Scotty. Sau, ca să fiu mai precis, din cauza muncii fizice pe care încă trebuie să o depună Scotty.

Deci, în secolul XXIII, adică în fucking viitor, cînd navele cutreieră galaxia la viteze superluminice, Scotty al meu încă trebuie să coboare în mațele navei ca să lege manual două cabluri pentru a repune în funcțiune motorul warp, tunurile cu plasmă sau generatorul de ioni (care se alfă, de obicei, între generatorul de vasili și generatorul de gheorghi).

În loc să stea la consola lui de pe punte, el încă trebuie să se scoboare, ca un veritabil Dorel al viitorului, pentru a apăsa niște butoane sau pentru a agita niște fire care nu mai fac contact. De parcă n-ar exista sisteme de rezervă, redundanțe sau alte măsuri care să prevină necesitatea intervenției manuale a săracului om.

Asta m-a supărat pe mine: cazna fizică a lui Scotty. Care trebuie să coacă improvizații tehnice pe cea mai avansată navă a Federației, de parcă ar fi un mecanic auto care cîrpește o Dacie veche cu piese second-hand. De fapt, nici n-ar trebui să mă supere chestia asta, dacă mă gîndesc că e foarte posibil să existe români și în viitor.

Căci românii, la fel ca vulcanienii, trăiesc mult și prosper.
—–