Sfîntul Vincențiu, sau cum o fi fost el tradus pentru publicul din România, e genul de film la care te uiți de plăcere, fără să-ți pese cum se termină. E destul că apare în el Bill Fucking Murray. Mai apar și alții și o fac bine de tot, fiind foarte amuzanți și naturali în povestea asta esențialmente dramatică, dar Bill e steaua în jurul căreia gravitează restul distribuției. Și asta nu-i neapărat un lucru bun. Pentru că dacă nu era Bill acolo să-ți distragă atenția cu șarmul lui dezinvolt, filmul n-ar fi fost decît o gașcă de clișee revigorate sub altă pălărie: bătrînul morocănos și nașpa dar cu inimă de aur, rusoaica prostituată și profitoare dar cu inimă de aur, povestea siropoasă ce imită finalul din The Notebook, copilul care învață lucruri bune de la un luzăr mizantrop, mama divorțată și muncitoare și cu inimă de aur și infractorul fără inimă de orice fel. Așa, e o gașcă de clișee obosite, dar cu Bill Murray într-un rol de Moș Mîhnit, ceea ce duce totul într-o sferă superioară, una în care nu dereanjează pe nimeni imaginea unui bătrînel beat care dansează într-o crîșmă cu un puțoi de 10 ani. 

Nu știu dacă doar în filme sînt bătrîneii ăștia ciufuți atît de amuzanți sau așa or fi și în viața reală, dar rețeta asta funcționează ceva teribil. Dacă mă gîndesc mai bine, în viața reală nu-i deloc așa. Nu prea există finaluri fericite pentru depresivi care-și pierd la pariuri toți banii pe care nu i-au stricat deja pe prostituate gravide cu accent teribil de fals și pe alcool. Dar filmul ăsta are un final fericit, motiv pentru care o să primească un Oscar doar la Sfîntul Așteaptă.

Pe de altă parte, nici Singur Acasă n-a luat nici un Oscar, și ce bine îi merge!

Concluzie: nu-mi pare rău că l-am văzut la cinema, e una dintre cele mai distractive drame din cîte am văzut în ultima vreme. Și e cu Bill Fucking Murray, care a ajuns la nivelul la care e foarte bun și ușor de privit doar din inerție, că mi-e greu să cred că a depus vreun efort pentru filmul ăsta.

. . .

  . .

    .