Știu că poate suna oximoronic dar filmul acesta este excepțional de neremarcabil. E chiar banal și enervant și confuz dar partea bună e că toate astea nu durează foarte mult. Pentru că undeva prin vecinătatea minutului 42 totul ia o turnură plăcută către normalitate odată cu debutul unei selecții muzicale foarte antrenante. Și a unui schimb amuzant de replici. Sincer, dacă nu mă uitam la descrierea filmului pe iMDb n-aș fi știut că mă uit la o comedie. Asta doar pînă în minunatul minut 42, unde subtilitatea exagerată și pînă atunci nereușită a umorului devine puțin mai evidentă și mai suportabilă. Iar ceea ce pînă atunci fusese o cacofonie derutantă de certuri și clișee specifice filmelor cu presupuși nebuni se transformă lent într-un film privibil, ba chiar plăcubil aș îndrăzni să spun. Dar asta doar dacă aveți răbdare, pentru că se îmbunătățește doar cu odată trecerea vremii, ca vinul, și abia după vreo oră jumate te aduce în situația în care chiar să-ți pese de ce se întîmplă. Ceea ce poate părea mult pentru majoritatea oamenilor.

Silver Linings Playbooknu-și merită nominalizările la Oscar, sau măcar nu toate 8 nominalizările (mi se pare enorm de mult!), e doar un film scris bine și interpretat decent. Fundația e așezată anevoios, iar actorii par că își asumă tîrziu personajele, filmul fiind unul în care te acomodezi dificil, ca într-o pereche de pantofi de piele care-și dă drumul cu greu. Dar pentru care aproape că merită să suferi puțin. Am zis aproape, filmul nu e pentru toți. Am mai zis asta? Ok, nu strică s-o repet. Filmul nu-i grozav, iar dacă l-ai văzut și ai vreo părere contrară e doar fiindcă nu l-ai înțeles pe deplin și ar trebui chiar să te simți puțin prost din pricina asta. 

Bradley Cooper nu-i nici el actor de Oscar, e doar un tip drăguț cu ochii albaștri ca un ocean înghețat și care face cam același rol în toate filmele lui, așa cum face de obicei Jason Statham. Ok, poate exagerez puțin. Dar poate că totuși nu exagerez deloc. Who knows? Robert de Niro în schimb face o treabă atît de bună încît aproape că-mi vine să-l iert pentru atrocitățile alea de filme făcute cu Ben Stiller. Am zis aproape. Și sunt convins că Jennifer Lawrence, cu mutrișoara ei de fătucă nici urîtă dar nici frumoasă ci aproape normală puțin grăsuță dar simpatică într-un mod neevident, e pe placul tuturor anxioaselor lipsite de încrede și suferinde din dragoste care chiar cred că lumea e cea nebună și că ele-s cele în regulă și nedereglate mintal și sunt îmbărbătate de orice film mediocru ce conține puțin sentimentalism și puțină psihologie și are și un happy-end și le restabilște sistemul de valori știrbit de prea multe experiențe neplăcute. De aia a avut Jennifer un succes atît de mare la People’s Choice Awards, pentru că au votat-o toate prostuțele. Sunt atît de sensibil și empatic uneori că după ce văd filme cu nebuni mă apuc de scris fraze răscolitoare ca asta de mai sus. Sau recenzii derutante. Poate că încă sunt sub influența multipolarismului personajului.

Habar n-am ce părere să am despre Silver Linings Playbook, poate că-i un geniu neînțeles sau poate că e genul de film care nu merită decît rafturile inferioare în magazinele de închiriat dvd-uri. Poate că e filmul la care Ben Affleck îi spune Argofuckyourself, poate că e filmul la care Lincoln își scoate pălăria aia lunguiața care l-a consacrat. Poate că e filmul care-l pune pe Django înapoi în lanțuri și-l aruncă înapoi printre bestiile sudului sălbatic sau poate e doar un alt film mizerabil, de care n-ai cum să te înamourezi. Poate că e filmul care-i salvează viața lui Pi, poate că e un mare zero (dark thirty). La naiba, doar nu vrei să-ți dau eu toate răspunsurile! Du-te și vezi-l și hotărăște-te singur/ă dacă-i bun sau nu. 

. . .

. .

.