Mă duseeeeei, da’ mă dusei să alimentez un cont. Cu ai mei, cu ai mei, cu ai mei bănuți cu tot.

Domnucul de la ghișeu, care nu se grăbea defel, pentru că trebuia să explice pe larg tot ce făcea și tasta, întru buna instruire a unui tînăr amploaiat, mă întreabă într-un final:

– Și? Ce sumă depunem în cont?

– Eu depun 500 de lei. Tu poți să contribui cu ce sumă vrei și eu îți voi fi veșnic recunoscător.

Cel puțin așa mi-ar fi plăcut să-i răspund, dacă nu m-aș fi gîndit la replica asta pe cînd eram deja afară. Pluralul folosit de el mi s-a părut cel puțin inoportun, pentru că denotă un dublu standard. Cînd e bine, sîntem împreună. Cînd e rău, sînt singur.

De exemplu, atunci cînd eu am probleme cu banii și nu pot plăti rata la credit, nu mă duc la ghișeu să-i spun unui bancomat uman:

– Și? Acum ce facem? Cum plătim?
—–