Selfie-ul perfect, ca manifestare supremă a narcisismului de rit nou, sentiment complet diferit față de fascinația pe care o trăiește o maimuță care se vede prima dată într-o oglindă, trebuie să includă în compoziția sa o doză consistentă de aroganță (care-i doar o variantă updatată a fuduliei fără de care prostia suferă de singurătate). 

Desăvîrșirea autofotografică se obține, însă, doar turnînd din belșug ipocrizie peste sus-numita fudulie, astfel că selfie-ul perfect e cel care lasă de înțeles că nici măcar nu erai conștient de faptul că îți făceai singur poze. Te-ai surprins, cumva, tu pe tine însuți într-o ipostază complet spontană și neregizată. Haștag nofiler. Haștag iwokeuplikethis.

Tu îți vedeai liniștit de treabă, rumegînd în minte posibilitatea ca Universul nostru să nu fie nimic altceva decît rezultatul ciocnirii unor protoni de hidrogen într-un accelerator de particule dintr-o altă dimensiune, infinit superioară, fără să-ți dai seama că în timpul ăsta îți făceai poze cu telefonul.

Asta spune selfie-ul perfect: “Uite ce bine arăt în poza asta, pe care mi-am făcut-o fără realizez, că nu eram atent la mine în timp ce mă potriveam în cadru cu coada ochiului, eu fiind preocupat de chestii mult mai importante decît cerșitul de atenție.”

Pur și simplu, nu ți-ai dat seama că, în timp ce contemplai efectele unui pod Einstein-Rosen asupra cauzalității, tu îți făceai și poze (nu poză; selfie n-are formă de singular). Sau, la fel de pur și la fel de simplu, nu erai atent la poza pe care ți-o făceai singur pentru că îl văzuseși pe chelner cum vine cu hamburgerul și erai foarte mulțumit de chestia asta, că nu trecuseră nici măcar zece minute de cînd îl comandaseși. Miam-miam. Perfecțiune.