Mă tem că maladia viitorului nu o să fie nici vreo gripă de origine animală și nici vreun virus dezghețat din adâncuri antarctice de încălzirea globală. N-o să fie răspândită ca armă biologică clocită în buncăre subterane de ingineri dezamăgiți pe care țara de baștină nu i-a apreciat destul și  n-o să ne pice peste creștete din meteoriți veniți din alte dimensiuni stelare. N-o să fie nici pe departe atât de banal, dar nici eu nu vorbesc despre o boală contagioasă în sensul strict al cuvântului.

     Afecțiunea pe care o prevăd în cel mai apocaliptic scenariu pe care optimismul din dotare mă lasă să-l rulez e legată de o erodare a simțului ridicolului pe care o percep din ce în ce mai acut în oameni. O văd atunci când amuzantul e trecut cu vederea sau ratat complet, când nuanțele fine trec nesesizate și neexploatate. O resimt atunci când oportunitatea unui zâmbet nu e fructificată, când inepțiile sunt luate drept standarde bine încetățenite.

     Văr de-al doilea cu simțul umorului, simțul ridicolului este arbitrul care ridică fanionul atunci când bunul simț e prins în offsaid, când logica faultează fibra morală, provocându-i crampe, când ironia se vede irosită din pricina blazării și oboselii psihice. Reacția naturală în fața ridicolului ar trebui să fie ori râsul detașat ori revolta demnă.

Kevin Bacon, ușor de picior în 1984

     Ca specie nobilă a ridicolului, cancanul ar trebui să se supună raționamentului enunțat anterior. Fie luat în derâdere, datorită naturii triviale și cvasi-inutile a întregului concept, fie blamat din cauza nivelului inferior de gândire la care interlocutorul este forțat să funcționeze. În cel de-a doilea caz, ignoranța ar trebui să fie reacția unanim adoptată de toți subiecții care interacționează cu respectivul fenomen. Într-o lume perfectă.

     Un bun antrenament pentru menținerea unui tonus ridicat a simțului ridicolului o constituie vizionarea filmului Footloose (1984), un film despre un băiat de oraș și adaptarea lui în “sătucul” care a interzis dansul în urmă cu câțiva ani. Nu vă mai frecați la ochi, ați citit bine, dansul a fost interzis ca urmare a unui trist accident ce a curmat viața unor liceeni care veneau de la o petrecere unde s-a dansat. În mod firesc, consecința a fost scoaterea mișcărilor ritmate și a unduirilor lascive în afara legii.

     Scena în care, năpădit de frustrări și tensiuni interne, personajul lui Kevin Bacon începe să se dezlănțuie dansant într-o fabrică abandonată, executând piruete și alte giumbușlucuri la fel de spectaculoase, este de un neînchipuit și rizibil ridicol. Este atât de genială în non-sensul ei încât n-are reproș. E magnifică, la fel ca restul filmului.

     Însă din rațiuni ce-mi eludează posibilitățile cognitive acum la ceas târziu în noapte, filmul are parte de-un remake. Singularitatea sa, irepetabilă în fantasmagoria premisei sale, a fost copiată pe de-a întregul și clonată în actualitatea lui 2011. Pe mine, care văzusem originalul, nu m-a surprins defel. Pentru că am învățat să accept ridicolul fără procese de conștiință, ba chiar să-l îmbrățișez atunci când e conștient de condiția sa. Iar filmul acesta e destul de răsărit încât să nu se ia nici măcar pe sine în serios. Dar mă tem că nu multă lume știe să facă la fel…