Mă tem că maladia viitorului nu o să fie nici vreo gripă de origine animală și nici vreun virus dezghețat din adâncuri antarctice de încălzirea globală. N-o să fie răspândită ca armă biologică clocită în buncăre subterane de ingineri dezamăgiți pe care țara de baștină nu i-a apreciat destul și n-o să ne pice peste creștete din meteoriți veniți din alte dimensiuni stelare. N-o să fie nici pe departe atât de banal, dar nici eu nu vorbesc despre o boală contagioasă în sensul strict al cuvântului.
Afecțiunea pe care o prevăd în cel mai apocaliptic scenariu pe care optimismul din dotare mă lasă să-l rulez e legată de o erodare a simțului ridicolului pe care o percep din ce în ce mai acut în oameni. O văd atunci când amuzantul e trecut cu vederea sau ratat complet, când nuanțele fine trec nesesizate și neexploatate. O resimt atunci când oportunitatea unui zâmbet nu e fructificată, când inepțiile sunt luate drept standarde bine încetățenite.
Văr de-al doilea cu simțul umorului, simțul ridicolului este arbitrul care ridică fanionul atunci când bunul simț e prins în offsaid, când logica faultează fibra morală, provocându-i crampe, când ironia se vede irosită din pricina blazării și oboselii psihice. Reacția naturală în fața ridicolului ar trebui să fie ori râsul detașat ori revolta demnă.
![]() |
Kevin Bacon, ușor de picior în 1984 |
Ca specie nobilă a ridicolului, cancanul ar trebui să se supună raționamentului enunțat anterior. Fie luat în derâdere, datorită naturii triviale și cvasi-inutile a întregului concept, fie blamat din cauza nivelului inferior de gândire la care interlocutorul este forțat să funcționeze. În cel de-a doilea caz, ignoranța ar trebui să fie reacția unanim adoptată de toți subiecții care interacționează cu respectivul fenomen. Într-o lume perfectă.
Un bun antrenament pentru menținerea unui tonus ridicat a simțului ridicolului o constituie vizionarea filmului Footloose (1984), un film despre un băiat de oraș și adaptarea lui în “sătucul” care a interzis dansul în urmă cu câțiva ani. Nu vă mai frecați la ochi, ați citit bine, dansul a fost interzis ca urmare a unui trist accident ce a curmat viața unor liceeni care veneau de la o petrecere unde s-a dansat. În mod firesc, consecința a fost scoaterea mișcărilor ritmate și a unduirilor lascive în afara legii.
Scena în care, năpădit de frustrări și tensiuni interne, personajul lui Kevin Bacon începe să se dezlănțuie dansant într-o fabrică abandonată, executând piruete și alte giumbușlucuri la fel de spectaculoase, este de un neînchipuit și rizibil ridicol. Este atât de genială în non-sensul ei încât n-are reproș. E magnifică, la fel ca restul filmului.
Însă din rațiuni ce-mi eludează posibilitățile cognitive acum la ceas târziu în noapte, filmul are parte de-un remake. Singularitatea sa, irepetabilă în fantasmagoria premisei sale, a fost copiată pe de-a întregul și clonată în actualitatea lui 2011. Pe mine, care văzusem originalul, nu m-a surprins defel. Pentru că am învățat să accept ridicolul fără procese de conștiință, ba chiar să-l îmbrățișez atunci când e conștient de condiția sa. Iar filmul acesta e destul de răsărit încât să nu se ia nici măcar pe sine în serios. Dar mă tem că nu multă lume știe să facă la fel…