Ieri n-am făcut nimic. Am zăcut în pat doborît de-o lehamite existențială, o chestie atât de profundă că nici n-o pot exprima în cuvinte și nici nu vreau. O singură dată am ieșit din casă și atunci a fost pentru a-mi procura încă două doze. Cred că e timpul să recunosc că am o problemă. De fapt cred că mărturisirea e chiar primul pas înspre recuperare, dacă ar fi să-i crezi pe specialiști. E un fel de spovendanie în care nimeni nu te iartă, abia te poți ierta tu pe tine. Dar simt că trebuie s-o fac.

Nu-i o chestie nouă, am observat-o mai demult, chiar dacă am încercat s-o ignor. Nu țin minte dacă a apărut pe fond nervos, dacă îmi lipsea ceva la momentul respectiv sau dacă am făcut-o din plictiseală sau teribilism. Încă pot simți savoarea primei doze, după ea nici una n-a mai fost la fel. Era ca și cum întregul meu organism era bombardat cu mini-orgasme, emanând bucuria a milioane de copii ce tocmai au pășit în Disneyland. Acum porțiile au crescut și în volum și în frecvență și mulțumită faptului că locuiesc singur nici nu mai e nevoie să mă ascund. Dar mi-e tot mai greu să fiu mândru de mine. Mândru am spus? Sunt prea indulgent. Adevărul e că abia mă mai suport. Și atunci de ce am pretenția ca alții să o facă? Mai bine mă închid în casă și-mi văd liniștit de viciu.

Am crescut cantitatea în singurul fel posibil, făcând rabat la calitate, lucru dictat de eternele limitări de ordin financiar. Și n-am cum să nu observ că senzațiile resimțite, oricât de plăcute ar fi ele, se află pe o curbă descendentă. De la o zi la alta consum dozele mai repede, mai lacom, mai agresiv, în încercarea de-a dreptul rizibilă de a umple un vid spiritual cu artificii trupești. Mai are rost să vă spun că nu prea funcționează? Nu. Dar tot v-o spun: nu funcționează. Poate așa vă intră mai ușor în cap și o să reușiți să nu vă abateți de la calea cea dreaptă.

Nu-i deloc ușor să faci întotdeauna lucrul corect, social acceptabil, în ton cu moralitatea unanim agreată de cei din jur. E prea simplu să cazi pradă tentațiilor, care-s mai multe, mai plăcute și mai atrăgătoare decât toate abținerile autoimpuse și toate privările fizice pe care psihicul le comandă în mod mai mult sau mai puțin just. Lumea-i prea vastă și interesantă pentru asceză. Viața-i scurtă, gustu-i lung, fac ce-mi place, nu?

Aproape că tremur la tastatură când mă gândesc că pentru ziua de azi am puse deoparte o doză jumate. Le pot simți gustul în fiecare celulă. citoplasma îmi vibrează anticipativ. Îmi simt venele pregătite pentru avântul pe care și-l ia sângele imediat după consum. Va fi epic. Mintea-mi va goni cu viteze superluminice. Le voi ști pe toate, deodată, iar mai târziu nu-mi voi aminti nimic.

Anticipez cu drag moleșeala ce mă va cuprinde și am deja un film pregătit pe care să adorm și să mă contopesc cu un Univers în continuă expansiune. Suntem cu toții praf de stele, unii mai praf decât alții. Pentru scurte momente, deliciul bine dozat îmi coboară gardul peste care pândesc Nirvana, Valhalla, eternele câmpuri de vânătoare ale dragonului magic. Oare frumusețea lor îmi dilată pupilele? Sau faptul că stau cu perdeaua trasă în mijlocul zilei, refuzând exteriorul și posibilitățile unui oraș care nu doarme niciodată, deși i-ar prinde bine puțină odihnă? Adevărul e dincolo de noi. Din fericire, acolo mă duc și eu, dincolo, imediat după ce pun jos laptopul.

Dar parcă nu mi-e completă mărturia dacă nu spun pe șleau despre ce e vorba. Prima doză am primit-o gratis, conform datinei. Făcea parte dintr-un pachet. Era promoție. Micuță și colorată, o văd și acum, cutiuța cu boabe de porumb dulce. Da, asta e dependența mea rușinoasă. Și-mi pare bine că o scriu, pentru că nu cred că aș fi fost în stare să o spun. Sunt dependent de conservele cu boabe de porumb dulce și n-am de gând să mă las. Singurul lucru pe care îl las e speranța, ca și Dante când a intrat în infern…