Da, îmi susțin cu tărie afirmația, Sharktopus este un film care nu are cum să nu-ți placă, ceea ce înseamnă că e foarte bun. Eu cel puțin l-am mâncat din priviri, l-am ingurgitat hulpav ca pe un Big Mac cinematografic – delicios de nesănătos dar care pe termen lung îți face mai mult rău decât bine. Deși nu cred că din masochism m-am uitat eu timp de o oră jumate la un film despre o rechinacatiță (sau carachin?), cum s-ar traduce titlul filmului.

În primul rând, e o comedie reușită de-a dreptul involuntar plină ochi cu domnițe îmbrăcate sumar. Mai are rost să spun că este vorba de un experiment al armatei care a luat-o razna în urma unui accident? Și că experimentul e copilul de suflet al unui grandoman sociopatic?

Rețeta succesului e simplă:
50% rechin + 50% caracatiță = love + carnage (parcă și Frank Sinatra avea un cântec cu titlul ăsta).

Filmul este o perlă cinematografică ce va transcede timpul și spațiul, arta și știința mediului, chiar dacă pare filmat de un cameraman mahmur al OTV-ului. Imagistica te învăluie în profunzimi meditative astfel încât nici nu observi dialogul trunchiat, searbăd, scris parcă de 2 shaormiști într-o pauză de țigară. Iar pe Eric Roberts, nelipsit mai nou din orice film de mâna a treia, scrie de pe acum Oscar pentru cel mai bun actor într-un rol secundar.

Bestia iese din apă și terorizează faleza, ucigând sportiv turiștii

Fiara își omoară simbolic creatorul, retezîndu-i beregata cu una din tentaculele-i ascuțite. Ah, și e antiglonț din motive care îmi scapă pe moment

Scena care l-a făcut pe Spielberg să plângă de ciudă