Promised Land (2013) – La tărîmul făgăduinței să nu te duci cu sacul

 How do you like them apples?

Pentru că tot timpul, nu doar în cazul filmelor, trebuie să ne raportăm la ceva cunoscut nouă, la o experiență familiară cum ar veni, am abordat filmul acesta cu o mică parcelă a minții ocupată de filmele anterioare ale lui Gus Van Sant, Good Will Hunting și Milk, unul cu o poveste grozavă, altul cu un personaj colorat interpretat magistral de Sean Penn. Acesta este, din păcate, departe de ele, iar după vizionarea lui am rămas ferm convins că Erin Brockovich chiar nu are de ce să se teamă.

Chiar dacă tema filmului este un serioasă, și mai ales actuală (parcă văd mii de activiști agitîndu-se prin săli de cinema, luîndu-și notițe) și anume exploatarea gazelor naturale prin fracturare hidraulică și modul prin care proprietarii terenurilor sunt păcăliți de avocații diavolilor energetici, n-am reușit să-l iau în serios și nici să empatizez prea mult cu vreunul din personaje, asta chiar dacă vin și eu dintr-o zonă nefericită ce a asistat la moartea colosului industrial care susținea economic mare parte din populația sa. Asta e, șist happens. Ba cred că și regizorul a refuzat să se apropie prea mult de subiect, ca să nu pară părtinitor (multe cadre filmate din punctul de vedere al corbului), și l-a descusut distant, precaut, dar riguros și cumva simetric.

Nu știu de ce dar m-am așteptat într-una să-l văd pe John Krasinski că se strîmbă către cameră, că-și dă ochii peste cap a dezamăgire sau că rîde cu subînțeles. Ah, știu de ce. Dar poate că e bine că mai scoate capul prin filme serioase (mi-a plăcut Away we go) și lasă mockumentary-ul la o parte. Apropo, am găsit de unul singur traducerea în limba romînă pentru englezescul mockumentary și vreau să-l încetățenesc în limbaj, simțiți-vă liberi să-l preluați. Este vorba de batjocumentar. Cuvîntul se explică singur, e vorba de un documentar făcut în batjocură, adică ironic. Pam-pam!

Și iată că bunul Will Hunting a crescut mare și a devenit un fel de agent de vînzări afabil, al naibii de isteț și de sociabil, dar prost în naivitatea lui de băiat care se crede bun, așa că intențiile lui bune sunt folosite exact pentru a asfalta legendara autostradă spre iad. Gazele naturale fiind combustibilul preferat pentru călătoria încolo. Și asta e partea cea mai interesantă a filmului, faptul că personajul său chiar crede că face lucrul corect atunci cînd manipulează și păcălește niște oameni sărmani ca să-și cedeze drepturile de exploatare asupra subsolului. Salvarea pe care le-o oferă celorlalți este întocmai salvarea de care n-a beneficiat el, însă ceea ce nu-și dă el seama este că oamenii de cele mai multe ori nu vor sau n-au nevoie să fie salvați. Sau nu în felul acela.

Anyway, filmul e simpatic, e ușurel și lesne de digerat ca o salată de crudități. Nu se face remarcat nici prin poveste, nici prin dialoguri profunde sau discursuri memorabile, iar relațiile dintre personaje sunt conturate lacunar. După cum bine spune și titlul englezesc, calitatea filmului este mai mult o promisiune decît o certitudine. O promisiune care se evaporă odată cu vizionarea.
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.