Aseară i-am scurtat din foarfecă mustățile și acum arată ca o corcitură între o vulpe și șarpele cu pene la care se închinau în trecut sudamericanii. Drept răzbunare, azi noapte, pe la ora trei, a vrut să-mi vomite în pat. Zic eu că a fost din răzbunare, dar e improbabil ca Dobby să genereze sentimente atât de complexe. Posibil să-i fi picat rău la stomac vreo murdărie culeasă de pe jos. La fel de posibilă e și teoria iubitei mele, conform căreia câinele n-a vrut decât să serbeze cum se cuvine Halloweenul și a ținut să ne sperie cum a știut el mai bine. Aștept să ne surprindă cu ceva mai plăcut de Ziua Recunoștinței.

Prin somn, l-am auzit sughițând cumva pe dos, așa cum fac câinii când urmează să vomite, și m-am activat instantaneu, ca un bec când apeși întrerupătorul. L-am pus jos, pe parchet, unde și-a continuat spasmele sonore cu care-și anunță mereu intenția de a da afară ce e mai rău din el. Apoi, a vomat silențios și elegant, ca o lady.

S-a lins mult și bine pe bot după, de parcă tocmai luase o masă copioasă și bogată în grăsimi. Mi-a amintit de un tip pe care l-am întâlnit pe tren când eram mic și veneam cu ai mei de la mare. Era un bărbat mătăhălos și expansiv, care și lingea obsesiv buza de jos. O lingea cam o dată la cinci cuvinte, ca o reptilă obeză și libidinoasă care simte un miros nou și apetisant în aer. Am râs mult timp după aceea pe seama ticului lui nervos și m-am rugat la stele să nu ajung să am și eu unul când voi crește mare. În sinea mea, știindu-mă imperfect și predispus compromisului, îmi negociam viitoarele ticuri, sperând să n-am parte de ticuri nervoase, ci de unele cât se poate de calme.

Vizitând amintirea drumurilor către mare, când, la plecare, aglomeram peronul în burta nopții și ne lăsam consumați de spaima ca nu cumva să plece trenul fără noi, am realizat cât de târziu a inventat umanitatea bagajele pe roți. E un gând extrem de dezamăgitor. Din milioanele de oameni care au trăit în ultimele sute de ani și au avut nevoie să transporte bagaje grele cu mâna sau cu spinarea, nici unul nu s-a gândit că și-ar putea ușura sarcina punând bagajul pe roți. Asta deși roata exista deja de mii ani de ani și căruțele erau vestite pentru capacitatea lor de a deplasa greutăți mari pe distanțe considerabile (evident, cu ajutorul tracțiunii animale). Abia în 1970 s-au vândut primele astfel de valize rulante, în esență, niște căruțe mici, închise cu fermoar. Bagajul pe roți s-a inventat la un an după ce omul a pus piciorul pe Lună.

Anul acesta n-am făcut nimic special de Halloween, dar anul viitor vreau să mă costumez în Avocatul Diavolului. În esență, voi fi îmbrăcat ca orice avocat. Am ales această deghizare facilă întrucât mi se pare înspăimântător de interesantă noțiunea de “Avocatul Diavolului”. Transmite, mai mult sau mai puțin subliminal, ideea că Lordul Întunericului nu s-ar descurca singur cu gestionarea tuturor relelor din lume și ar avea nevoie de contribuția creativă a unor experți în birocrație, proceduri și chichițe legislative. Până la Dumnezeu te mănâncă sfinții, iar până la Diavol te papă avocații, pesemne.

Nimeni nu e perfect, nici măcar Satana. Sau poate că, inspirându-se din obiceiurile manageriale moderne, Scaraoțchi s-a prins cum stă treaba cu delegatul atribuțiilor și și-a aerisit puțin agenda, să aibă timp și pentru hobby-urile sale: goblen, Photoshop sau manipularea alegerilor.

Se făcuse deja ora cinci. M-am aprins eu ca un bec, dar mă stingem ca un foc de lemne. Mă uitam la câine cum doarme la mine pe braț și îmi venea să-l mănânc de drag. Ocazie cu care mi-am dat seama că, în unele părți din Asia, expresia “brânză bună în burduf de câine” are o conotație pozitivă.

Am adormit și am visat că mâncam un hot dog care scheuna de fiecare dată când mușcam din el, dar că nu m-am oprit până nu l-am terminat.