Dobby, câinele meu, e atât de mic, încât n-ar putea niciodată face parte dintr-un lanț trofic. Eventual dintr-o brățară trofică sau un inel trofic. Broșă nu, pentru că broșele sunt stupide. Oricum, ar trebui inclus într-o bijuterie diminutivă, mai mică decât un lănțișor trofic. Un ecosistem restrâns în care Dobby mănâncă ce mizerii mai găsește pe jos – coji de pâine, scuipați semiuscați și iarbă – și pe el nu-l mănâncă nimeni. Mă uit la el și nu-mi vine să-l iau în serios ca animal. E doar o jucărie de pluș peste care s-a suflat viață și chef de ronțăit șosete.

Așa cum Dobby nu-i destul de animal pentru a se integra într-un lanț trofic care să nu conțină pungi de bobițe urât mirositoare, așa nu cred că m-aș interga nici eu într-un cerc de prieteni. Deocamdată, n-am destui pentru a forma un cerc. În cel mai bun caz, am un semicerc de prieteni. Un arc de cerc de prieteni. Și nici sfera mea de influență nu arată prea bine. Sincer să fiu, nici măcar nu e o sferă. E un paralelipiped dreptunghic cu o înălțime de patru etaje. Trei, când e frig.

Azi nu l-am putut ține afară mai mult de zece minute. Bătea un vânt rece, capabil să-ți alunge chiar și pofta de mâncare, cu atât mai mult cea de plimbări liniștite printre frunzele roșii, galbene și portocalii căzute la datorie. Fiind mai special decât majoritatea, eu nu simt frigul în oase. Îl simt în carne, în mușchi, în organe, în sânge, în aerul inspirat, în aerul expirat, în tendoane, în neuroni și în cerul gurii. N-am rezistat prea mult în mentolul de afară.

Mi-e greu să renunț la vară și încă umblu într-o gecuță subțire, deși dacă aș întâlni aceleași temperaturi în februarie, de exemplu, aș face-o purtând un fâș gros, cu guler de blană. De vină e doar obișnuința, cred.

Îl încurajam, smucind gentil lesa, să răspundă la chemarea naturii și mă proiectam cu ochii minții direct în vârful patului, suflând într-un ceai cald cu mâna stângă și citind ceva, orice, cu mâna dreaptă. De fapt, n-aș citi chiar orice. Cărțile motivaționale mi se par o risipă de hârtie, de cerneală și de spațiu. M-aș pune cu cel mai mare drag pe scris o carte demotivațională, dacă aș putea fi sigur că sunt în stare să fiu original în ea, dar mă tem că nihilismul și-a atins deja limitele. Aș face-o doar în numele echilibrului, ca să existe o tâmpenie demotivațională egală și de sens opus pentru fiecare tâmpenie motivațională care s-a publicat până acum, dar am impresia că Universul e deja într-o stare de echilibru, căci am observat că pentru toate chestiile rele de care au parte oamenii buni, există o cantitate egală de chestii bune de care au parte oamenii răi.

Mi-aș încerca mâna, la fel de bucuros, la o carte de dezvoltare impersonală, dar încă nu știu ce înseamnă asta. Știu doar că, într-un fel sau altul, toate cărțile sunt de dezvoltare personală, deci e complet aiurea să le pui într-o secțiune specială a librăriei.

După-masă a nins cu fulgi optimiști, de parcă natura uitase că suntem abia la final de octombrie, în plină încălzire globală. Presimt că ieșirea de seară va fi și mai scurtă. Încet, încet, Dobby va ajunge să înțeleagă perfect sensul noțiunii de câine de apartament.