Expresia “Ești ceea ce mănânci” prezintă un strat suplimentar de însemnătate pentru canibali.
Din câte am observat, triburi de canibali au existat doar pe câteva insule tropicale îndepărtate. Bine, pentru ei nu erau îndepărtate, ei chiar acolo trăiau, pe ele. Erau îndepărtate de locul din care scriu eu asta, deci s-o lăsăm așa.
Rar s-au descoperit comunități stabile de canibali în marile orașe. Antropofagia pare incompatibilă cu aglomerația urbană, unde oamenii se mănâncă între ei doar la modul figurat. Complet contraintiuitiv, oamenii se mănâncă între ei din cauză că nu se înghit.
Mâncatul de oameni e ca un teambuilding la o firmă de IT – se face departe de oraș, în mijlocul naturii. E necesar un peisaj virginal și neîmblânzit pentru desfășurarea ritualului canibalic. Canibalii par să prefere să trăiască departe de lume, în izolare, de parcă ar fi sătui de oameni.
Oricum, obiceiul a expirat. Ultimele rapoarte legate de canibalism au circulat în urmă cu mai bine de cincizeci de ani. Acum, descendenții acelor triburi refuză și să discute despre moștenirea lor culturală, ca și cum întreaga afacere le-a lăsat un gust amar în gură. Ceea ce-i paradoxal, deoarece carnea de om e dulceagă.
Am ajuns să mă gândesc la toate astea pentru că, mai nou, am perioade în care mă simt ca un canibal la dietă – nu mai vreau să văd oameni. Am obosit să răspund la întrebările lor tâmpite despre Dobby. De ce latră? Latră pentru că e câine și asta fac câinii. E atât de ușor să mă scoți din sărite. Ieri am șters pe cineva din lista de prieteni de pe Facebook doar pentru că a pus o poză urâtă cu niște paste în sos de roșii.
De la o vreme, am început să fiu creativ în răspunsuri. Azi am intrat în alimentara de jos să-mi cumpăr o sticlă de vin. Pe Dobby îl țineam în brațe. Când angajata care ordona conserve pe raft m-a întrebat de ce latră micuțul, i-am spus că e supărat pentru că toate produsele din magazin sunt mai scumpe decât la supermarket. Apoi i-am explicat doar câinelui, la ureche, că prețurile sunt influențate și de chiriile mari din centru. Am plătit vinul și am plecat să-i predau și alte lecții câinelui.
Acum îi povestesc despre cât de ciudați sunt oamenii. Mi-am scos din sistem toate glumele despre canibalism și am trecut la finețuri privind comportamentul uman irațional. L-am întrebat dacă a văzut vreodată un om care se împiedică de o bordură. A zis că da. L-am întrebat dacă a observat că omul, după ce se împiedică, se uită la bordură ca și cum aceasta i-ar fi pus piedică intenționat. Nu e niciodată vina lui că a fost neatent, ci a bordurii care i s-a așezat în drum. A zis că a văzut ceva similar, dar că n-a acordat importanță gestului. I-am spus că e despre asumarea răspunderii și a înțeles, că nici el nu vrea să recunoască că e vina lui că nu mai am nici un șiret intact la pantofi.
După ce deschid sticla de vin o să-l iau la puricat în legătură cu o chestie care mă frământă de ceva vreme. Sunt curios să știu ce reacție au animalele care calcă într-un rahat de om. E aceeași pe care o au oamenii care calcă într-un rahat de animal? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce nu?
pe caini nu i lasa miroul foarte dezvoltat sa calce in… noroace. sau ei n or fi crezand in noroc?
pe al meu l-a lăsat mirosul și să mănânce rahați, deci nu știu ce să zic despre noroc