Dobby mă costă o groază de bani, nu produce nimic util și înțelege maxim douăzeci de cuvinte în limba română. Are toate calificările pentru a face parte din Casa Regala a României.

Atitudinea lui, apogeul elistismului asistat social, e la fel de monarhică. Marchează cu sete clădirile istorice din centru, de parcă ar cere să-i fie retrocedate, pretextând că i se cuvin în baza pedigree-ului său scăldat în sânge albastru de câine care n-a muncit o zi în viața lui. Sunt sigur că, dacă l-aș duce într-o pădure, și-ar revendica instinctual fiecare copac în parte, inclusiv uscăturile. Sentimentul îndreptățirii, pentru el, e la fel de natural ca nevoia de a mirosi fundurile celorlalți câini.

Îmi cere numai Royal Canin. E o victimă a aparențelor, regal din vârful caninilor până în ultimul fir de păr din coadă. Când îi latră pe câinii din curțile oamenilor, nu face decât să le conteste vocal proprietatea acelor terenuri, convins că ar trebui să-i aparțină lui. Noroc că nu se întâlnește cu frații lui, că s-ar lua la harță cu ei și i-ar mușca de urechi, acuzând felul nedrept în care s-a distruibuit moștenirea familiei.

Până și numele îi trădează exigențele nobiliare. Își spune Dobby Dobbyczky al III-lea de Yorkshire Terrier, când, de fapt, Dobby e doar o prescurtare stilizată a substantivului dobitoc.

Comportamentul, paralel cu cel al membrilor casei regale, lasă de dorit. Câinele e un scandalagiu abil și nu m-ar mira să aflu că am în casă cel puțin o jucărie de pluș care susține că Dobby e tatăl copilului ei. Detenta intelectuală discutabilă a câinelui e eclipsată de trucurile pe care le reușește de față cu musafirii. Asta-l ajută la imagine. Știe să șadă, să dea lăbuța și să prindă mingea din zbor, chestii elementare ce țin de eticheta canină, nicidecum abilități extraordinare ce l-ar califica pentru titlul de alteță.

Snobimsul înnăscut îl împiedică să intre într-o încăpere fără să fie anunțat. Trebuie să-l strig pe numele complet înainte să intre în apartament. Într-un final, pășește înauntru abătut și dezamăgit că n-a primit onorul corespunzător, că sosirea nu i-a fost vestită cu surle și trâmbițe.

Apropo de surle și trâmbițe. Încă n-am avut prilejul să particip la un eveniment la care să fiu întâmpinat cu surle și trâmbițe. Au existat câteva ocazii la care am fost întâmpinat cu trâmbițe și câteva la care am fost primit cu surle, dar niciodată nu am avut parte de amândouă. Bine, am ajuns odată la o petrecere surpriză la care am fost primit cu surlă și trâmbiță. O singură surlă și o singură trâmbiță. N-a fost tocmai experiența autentică a surlelor și trâmbițelor. Dar putea fi mai rău. Știu un tip care, când vizita un trib dintr-o insulă îndepărtată, a fost întâmpinat cu sulițe și trâmbițe. Abia a scăpat în viață.

Să revenim la Dobby, căci despre el e acest jurnal. Imediat îl îmbrac, îi pun lesa, îl scot la plimbare și îl duc pe unde vreau eu să-l duc. Dacă el e rege, eu sunt împărat.