1 mai mâncătoresc aka Praznicul Sfântului Mic

De ce se numesc “prăjituri” dacă se obțin prin coacere? Asta-i întrebarea care mă roade încă de azi dimineață. “Prăjituri” e foarte aproape de “prăjeli” și acum, după câteva ore de răsucit problema pe toate părțile, timp în care am încercat inclusiv să justific existența cuvântului printr-o evoluție a prăjiturii moderne dintr-un strămoș pe bază de aluat prăjit, dar fără să fac vreo cercetare serioasă în direcția asta pentru că, sincer, nu-s chiar atât de curios și, oricum, există posibilitatea ca răspunsul să fie unul simplu și neamuzant și să-mi strice tot filmul, ei bine, acum nu mai pot să aud cuvântul “prăjituri” fără să văd imaginea unui grătar doldora de cărnuri.

Apropo de grătar, trebuie să recunosc că nu-mi plac micii. Pentru mine, sunt o prăjeală ieftină.

“Doldora” e genul acela de cuvânt pe care nu-l întâlnești decât în scris. Foarte rar îl auzi rostit. Mai sunt câteva ca el, cum ar fi “pesemne” sau “voluptate”. În cartea Solaris, de Stanislaw Lem, pe care am terminat-o zilele trecute, am dat de cel puțin șase ori peste cuvântul “aidoma”, pe care, recunosc, nu l-am folosit niciodată, nici în scris, nici în vorbire, până acum.

În fine.

Eram pe terenul de tenis când am auzit un domn urându-i cuiva la telefon să aibă o zi făinuță. M-am oprit puțin să procesez informația. O zi făinuță. Nu faină. Ar fi fost prea mult să-i dorească omului o zi faină. Ar fi fost exagerat. Nu erau atât de apropiați.

Mai bine așa, cu zile făinuțe, decât să-ți ureze cineva un weekend grozav sau o seară splendidă. Urările doldora de superlative sună extrem de fad și put de la o poștă a lipsă de sinceritate. Acestea fiind spuse, eu vă doresc un 1 mai superb și o săptămână spectaculoasă atât pe plan personal, cât și profesional.

Dobby are momente în care tremură aidoma unui vibrator uitat pe un colț de noptieră. Câinii mici, cu zgarda la sol, pot avea probleme cu glicemia, care le poate coborî rapid. Nu e cazul la el, cel puțin așa a spus veterinarul. Fizic e sănătos tun. Mintal, e cu totul altă mâncare de câini.

Pesemne, e înnebunit de mirosul cățelelor în călduri, pe care-l simte chiar și de la etajul patru, unde stăm. Cum câinii se bazează în primul rând pe miros, mă gândesc că trebuie să fie incredibil de frustrant pentru Dobby să adulmece parfumul unor cățele disponibile pentru încălecat și să nu poată face nimic în privința asta. Tremură, deci, pentru că simte cum i se scurge printre gheruțe posibilitatea să fructifice o voluptate palpabilă.

În termeni umani, unde văzul este prioritar, echivalentul mirosului îmbătător al cățelelor în călduri ar fi imaginea unei femei dezbrăcate care te așeaptă dornică la capătul unui labirint de oglinzi. Tu vrei să ajungi la ea și să treci la treabă dar, de fiecare dată când întânzi mâna s-o apuci de părțile moi, te lovești de suprafața rece a unei oglinzi. Și tot așa, până când femeia dispare. Apoi vine alta, la fel de inaccesibilă.

Dacă ar trebui să trec printr-un asemenea supliciu de mai multe ori pe zi, și pe mine m-ar apuca tremuriciul.