Rapsodul extremist Nigel Fărush, cel care a compus orchestrația baladei de despărțire “The Power of Leave”, a atins culmi de ipocrizie victorpontiene demisionînd din fruntea UKIP imediat după ce votul public a decis că UK și UE au trecut de la “In a relationship” la “It’s complicated”.

Omul și-a atins țelul și, în secunda doi, s-a retras, spunînd cu nu vrea să fie un politician de carieră (deși are deja o lungă carieră de politician în spate, fiind puternic implicat în politică încă din ’93, cînd a fondat, alături de alți gentlemani cu ambiții separatiste, partidul UKIP).

Practic, Nigel a lăsat un căcat în flăcări pe preșul de la intrare, i-a convins pe oameni că focul se stinge doar dacă-l strivesc în picioare, preferabil desculți, iar apoi, după ce a văzut căcatul întins nu doar pe preș, ci prin toată casa, inclusiv sub unghii, a fugit și i-a lăsat pe alții să curețe mizeria.

Sic brexit gloria mundi.

Dovada că la referendum s-a bifat căsuța greșită a venit a doua zi, pe Google, acolo unde se lămuresc toate disputele momentului, mai puțin cele cu adevărat importante, precum veridicitatea aselenizării, efectele dacice asupra culturii mondiale sau eficiența extractului de coacăze negre împotriva colesterolului. Majoritatea căutărilor britanicilor au fost ca o goană disperată după pastila de a doua zi, o fugă nebună după soluții de avarie în urma unui futai ce se vede încețoșat spre deloc prin aburii alcoolului, minciunii și inconștienței.

What is the EU? What does it mean leaving the EU? What the plm have we done? Why aren’t the Romanians leaving? Acestea au fost doar cîteva dintre nelămuririle celor ce erau extrem de lămuriți cu o zi înainte, cei care aveau impresia că ștampila de vot va funcționa împotriva imigranților ca usturoiul împotriva vampirilor. Nu știau, săracii, că rapoartele dintre țările membre și UE aduc mai degrabă a sugere reciprocă de sînge. Ca un șaizecișinouă politico-economic, dar cu unele țări mai tari în gură decît altele. Astfel că acum nu le rămîne decît să se sugă singuri, autosuficienți.

Morala: votul majorității nu trebuie luat în considerare în situații complexe, ce depășesc puterea de înțelegere a majorității. Implicațiile birocratice, economice, politice, instituționale, sociale și culturale ale brexitului nu pot fi imaginate în totalitate nici măcar de analiștii competenți, fiindcă nu există precedent în domeniu. În plus, manevra e de o complexitate ce depășește puterea computațională a lui Average Joe. Și nici Above Average Joe nu prea știe what the fuck is next?

Opinia majorității e irelevantă cînd vine vorba de astfel de decizii. Opinia majorității e irelevantă în majoritatea cazurilor, de asta există specialiști în orice domeniu, de la medicină la fizică nucleară și de la design interior la programare pe calculator. Majoritatea oamenilor cred că răcesc din cauza frigului, cred că horoscopul e pe bune, cred că rugăciunile chiar funcționează, cred că 50 Shades of Grey e o carte bună, etc. Majoritatea poate maxim să-și dea cu părerea. Verdictele trebuie să fie asumate de specialiști.

Similar, un vot majoritar în favoarea încadrării romanului “Moromeții” ca aparținînd perioadei interbelice e la fel de stupid și de irelevant. E ca și cum naționala noastră de fotbal ar iniția un referendum prin care să ceară ca la Campionatul European de Fotbal să se ia în considerare doar golurile date din penalty de Bogdan Stancu. E ca și cum, după sute de ani de heliocentrism, am vota să ne întoarcem la geocentrism, pentru că vrem să fim iar buricii universului.

Petițiile online funcționează pe principiul homeopatic, majoritatea. Ai impresia că te ajută la ceva, nu știi exact ce, și asta îți eliberează niște hormoni liniștitori în creier. Capul tău rulează endorfin. În realitate, petițiile iscate de neînțelegerea subiectelor de la BAC sînt doar niște liste lungi cu oameni care își recunosc incompetența. Ca lista rușinii publicată de ANAF – restanțieri la educație.

N-am învățat, dar am citit. N-am știut, dar am scris povești pe lîngă subiect, că poate totuși primesc o frîntură din punctaj. N-am știut chiar nimic, dar am lansat o petiție. N-am avut puterea să recunosc că am greșit, dar am semnat online să-i oblig pe alții să schimbe sistemul de punctaj. N-am nimic de oferit, dar las’ că le impun eu celorlați să ceară mai puțin. N-am puterea să-mi asum o mică înfrîngere, dar am tupeul să cer să se schimbe regulile în timpul jocului.
—–