O șosea transalplină de plasticuri

Am coborît defileul Jiului și n-am intrat la Mănăstirea Lainici pentru că pe atunci încă nu știam că în unele biserici mai poți avea ocazia să-ți clătești ochii păcătoși cu strip-show-uri juvenile. Neglijența asta o iau ca pe un eșec personal, dar nu asta-i important. Am continuat să mergem spre sud și pe la Sadu am virat stînga, trecînd prin Mușetești și Crasna fără să vrem să avem nimic de-a face cu ele, asta mai mult din cauza căldurii și nu a specificului zonal. La Novaci am făcut iar stînga și am început ușor să înfruntăm panta lină spre Rînca, de pe unde începe “de facto” Transalpina. Era plin de pruni prin zonă, dar degeaba, țuica oltenească n-are în ea grade nici măcar cît o febră. E genul de țuică pe care n-o poți duce iarna la cabană pentru că-ți îngheață pe drum, dar nu asta-i important.

Șoseaua transalpină (care by the way nu trece prin nici un fel de Alpi) are deja o reputație care o precede (buei, transalpina asta pișă-n freză orice transfăgărășan, adracului dacă te mint!). Și pe bună dreptate se exagerează atît de incorect, unele locuri păreau atît de austriece încît îmi și venea să fac o chestie specific austriacă (gen mîncat un șnițel). Dar nu asta-i important. Important e că șoseaua e într-o condiție bună, deocamdată, chiar dacă n-are parapeți pe margine mai deloc și chiar dacă acolo unde versantul e betonat e plin de mesaje gen “Basarabia e Romînia” (a fost), “Unirea: ideal suprem” (pentru voi, noi nu prea vrem să ne cuplăm cu codașul Europei) și altele din aceeași categorie. Dar nu doar asta face ca drumul să fie amețitor, ci și gloata de viraje șerpuitoare și dîmbuirile șoselei care îți lasă impresia că mai ai doar cîțiva metri de asfalt în față și în rest doar cer senin. Dar nici măcar asta nu-i important, chiar dacă-i destul de pitoresc.

Important e că în momentul în care ai răzbit cu urcușul sisific și vrei să-ți odihnești privirea peste crestele înconjurătoare și prin norii care-s la nivelul frunții ai toate condițiile s-o faci într-un decor cel puțin paradisiac. Pasul Urdele (2.145m) e o combinație dintre un tîrg meșteșugăresc și un parc de rulote fumegînde și aburinde și alte verbe la gerunziu. Practic, o adunătură de chichinețe mizere care comercializează cele mai inutile produse care-au umbrit vreodată acest pămînt. Nu spun nimic despre fumul de mititiei și muzica populară ce penetra cu decibelii ei un peisaj ce te îmbie mai degrabă la meditații și sentimente de micime cosmică, astea încerc să le ignor de fiecare dată. Spun doar că mi s-a părut c-ar fi prea mult plastic și prea multe kitschuri pe metru pătrat de pajiște alpină, vezi cele 2 poze de mai jos.

Încă din negura istoriei, comuniunea om-natură a fost înlesnită și amplificată de tradiționalii șerpi de cauciuc, obiecte ritualice care aveau rol profetic pentru fetele mari care se culcau cu ei sub pernă și cu care crăpau mîțele jucîndu-se lîngă prichiciul vetrei cel humuit. Salamandrele și paiangănii plasticați s-au regăsit la noi în folclor încă dinantea ocupației romane, de la care ne-au rămas ca moștenire culturală magneții de frigider, vuvuzelele, săbiile de samurai și pălăriile de cowboy (alt stand, nu i-am mai făcut poză), deci înțeleg de ce s-ar afla în panerele comercianților de suveniruri autohtone. Motiv pentru care nici n-aș îndrăzni să contest prezența la cota 2.100 a acestor unelte tradiționale:

Glasul pămîntului este acoperit acolo, în hipotalamusul munților, de glasul pulii, pulometrul fiind instrumentul tradițional cu care terenții mioritici și-au măsurat întotdeauna ștromelegele. De la ei a pornit și moda asta mai nouă cu pulometrosexualismul, dacă nu mă înșel. Izvoarele istorice sunt neclare cu privire la utilitatea acestor dispozitive, acum ele fiind întrebuințabile doar ca indicativ al regresului evoluționar (dacă vedeți vreodată pe cineva cumpărînd așa ceva, sugerați-i, vă rog, să se retragă din fondul genetic comun al planetei, abținîndu-se de la lăsa în urmă progenituri).

Aș fi vrut să vă spun mai multe despre poza de mai jos, dar, din păcate, dialectul oltenesc în care era inscripționat acest stabiliment îmi este necunoscut. Adică ori s-a introdus umlaut-ul în perfectul simplu și nu fusăi eu atent, ori mă aflam mai aproape de zona crepusculară decît mi-a fost dat să cred. Pentru că poza e făcută în județul Gorj.

Nu știu dacă măgarul acela tolănit în fundal e Luis Armando sau Marcela, dar bag de samă că era unul dintre acei măgari fițoși care nu mănîncă decît shaorma. Adică un fel de cocalar. Deci de ce să mai dau un leu celor de acolo cînd poze cu cocalari pot să găsesc oricînd pe Facebook? Dar nu asta e important.

Important e că fusăi acolo și făcui asta.
. . .
. .
.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.