Cu puțin înainte de începerea meciului, în boxele stadionul Dr. Constantin Rădulescu s-a putut auzi varianta în străineză a hitului verii “Eu vara nu dorm”, “Summer is gone”, interpretată de irepetabilul (sper!) conector. Deci, chiar dinainte de fluierul de start al partidei, am reușit să ne facem de minune în fața englejilor.

Am mestecat și eu gumă pe tot parcusul celor 90 de minute + pauză, la fel ca Alex Ferguson, în ideea oferirii unor condiții egale de joc celor două echipe. N-a funcționat treaba, antrenorul englez învingîndu-l pe fălcosul nostru Like a sir. La propriu.

Cu toate acestea am plecat acasă cu o oarecare împăcare sufletească, știind în străfundul inimii mele că a existat o șansă, oricît de minusculă, ca Wayne Rooney să mă fi auzit înjurîndu-l în persoană. Ceea ce nu-i de ici, de colo. Am stat la o aruncătură de brichetă distanță de Rooney, Van Persie, Rio Ferdinand și ceilalți pe care nu i-am recunoscut, participant la un meci cu o echipă de primă clasă, genul de echipă care foarte rar se mai rătăcește pe melegurile noastre (uneori doar în schimbul unor milioane serioase de euro).

Mi se pare că l-am văzut pe Van Persie căscînd în timp ce dădea al doilea gol, atît de lejer au abordat diavolii roșii partida. Asta după ce a pus, la propriu, umărul și la primul gol al oaspeților. Și chiar dacă CFR-ul a avut momente în care a părut să joace de la egal la egal cu Manchester, a fost doar pentru că le-a fost permis să se comporte așa, zic eu. Primul cartonaș galben s-a dat în minutul 86′, semn clar că partida s-a desfășurat sub zodia fair-play-ului, ca să folosesc o expresie ușor clișeistică.

Marți, 2 octombrie 2012, mi-a curs sînge vișiniu prin vene. În primul rînd pentru că așa pățesc tot timpul, culoarea vișinie a sîngelui fiind un dat anatomic (am văzut eu cînd am fost să donez). În al doilea rînd pentru că a fost foarte, foarte frumos pe stadion, de la atmosferă la jocul propriu-zis pînă la vremea de afară și scorul relativ decent cu care ai noștri au pierdut.
. . .
. .
.