Nu mi-e frică de întuneric, mi-e frică de ce ar putea el ascunde

Îmi părea că dormisem deja o veșnicie, dar nu o veșnicie mare, născută și crescută la sat, ci una mai mică, plăsmuită de mediul poluat și aglomerat al orașului. O veșnicie care-și compensa lipsa de substanță prin agitație și alte artificii, o veșnicie stearpă și goală pe interior, bântuită doar de unele vise în care-mi cădeau dinții sau aveam unghii foarte lungi la picioare sau mă întâlneam cu oameni pe care nu-i mai văzusem la față de mulți ani de zile.
În fine, ideea e că mi s-a părut că dormisem foarte mult, ceea ce nu era deloc așa. De fapt, dormisem concentrat, ca și Greuceanu. Dormisem într-o oră cât alții în cinci, iar miezul nopții era în floarea vârstii, ca și domnișoara Brodie. Nu mă refer aici la ora 12, ci la ora 3, oră mult mai malefică și apăsată de simbolisme întunecate, sau cel puțin așa le place să creadă unor secte satanice.

Cu ochii încleiați încercam să scrutez orizonturile dormitorului. Negrul interns mă apăsa parcă pe suflet în timp ce-mi chemam gânduri liniștite care să mă poarte pe aripi până spre orele dimineții. Nu mi-e frică de întuneric, pur și simplu nu-mi place. Știu că nu se ascunde nimic în spatele lui, dar am o imaginație vastă cu care e greu să te înțelege chiar și în cele mai bune condiții, cu atât mai puțin atunci când tocmai mă trezesc buimac în buricul nopții.

Îmi pare că în pragul ușii stă o băbuță gârbovită, haină la suflet și urâtă cu spume, genul de băbuță care ar otrăvi chiar și o frumusețe ca Albă-ca-zăpada fără să aibă nici măcar o mustrare de conștiință. Stă nemișcată mult timp, prelungind anevoios suspansul, ca un film horror de mâna a doua. Privirea mi se adaptează ușor contururilor vagi ale camerei produse de stâlpul de iluminat de afară, dar nu pot desluși ce se află sub baticul hoaștei. Sunt deja convins că nu are intenții onorabile, deci îmi permit să folosesc în gând apelative precum vrăjitoare, cotoroanță sau scorpie bătrână. Îi observ picioarele lungi, subțiri, articulate ca ale unui păianjen și îmbrăcate în șosete lungi cu dungi orizontale în care alternau roșul, albul și negrul. Nu-s sigur dacă-i doar un exercițiu al minții mele sau sunt într-un film de Tim Burton, unul mai vechi, deci bun, pentru că cele recente sunt niște triste remixuri comerciale. E cel puțin ciudat că îmi găsesc resurse să fac critică de film în cele mai inoportune momente, dar arătarea își ridică ușor capul și îmi alungă orice gând coerent.

Negrul care-i acoperă chipul e mai intens decât orice umbră a nopții, pare mai greu decât smoala, pare chiar că absoarbe acele puține fărâme de lumină risipite prin cameră, pare o gaură ce se deschide undeva în afara universului, într-un neant rece, într-o inexistență fără margini, fără început și fără sfârșit. Mai mult decât oricât, mă sperie acest Nimic, mă sperie infinitatea lui, răbdarea lui parșivă și mulțumirea de sine, conștientizarea că, așteptând destul timp, Totul se transformă în Nimic.

Băbăciunea se apropie încet de pat, chiar dacă picioarele-i par destul de agile să parcurgă distanța dintr-o topăială scurtă. Încep să bănuiesc că sub maldărul de straie ponosite ce-i acoperă fizionomia nu stă tocmai un trup omenesc. Frica începe să mi se răspândească în corp ca o călură incomodă, îmi simt venele pulsând sub presiunea unor șiroaie de cioburi mici, arterele la fel. Stau înțepenit pe măsură ce dihania e tot mai aproape, emanând un miros de praf, puterfacție și uitare. Asaltul senzorial pe care panica l-a stârnit în mine ajunge și în cap, unde declanșează o efervescență de mini-spaime ce-mi ridică fiecare fir de păr de pe corp, asta în timp ce creieru-mi plutește într-un culcuș de vată de sticlă.

Adunându-mi toate puterile într-o concentrație de voință pură, apuc să pun mâna pe telecomandă și să pornesc televizorul cu doar câteva clipe înainte de a fi pierdut pe vecie în strânsoarea acelei monstruozități. Lumina tubului catodic împrăștie umbrele nopții, înlocuindu-le cu altele, mai jucăușe. Am fost foarte aproape de a fi înghițit de acel sinistru necunoscut… poate data viitoare nu voi fi la fel de norocos…
..
.

Leave a Reply

Your email address will not be published.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.