Bag mîna-n foc că aproape nimeni nu știe care sunt regulile de joc ale presupusului nostru sport național – oina. Ca să adaug insultă injuriei, pot spune că știu mult mai în amănunt regulile baseball-ului, așa-numitul strănepot rebel al oinei. Dar nu mi-e rușine (în plus, nici nu-s capabil să generez sentimente așa complexe). Pentru că, în conformitate cu legea evoluției extrapolată pasiunilor și hobby-urilor la nivel macrosocial, un sport/joc neinteresant nu merită să supraviețuiască. Pentru că dacă nu satisface nici o nevoie și nu are nici o utilitate și chiar nu ajută pe nimeni în afară de cîțiva nostalgici, ce rost mai are să ne lăudăm cu el?

Ca să dau un exemplu extrem, amintesc de ursul panda, una din cele mai inutile și neajutorate creaturi care a ținut vreodată umbră unei tufe de bambus și care, dacă n-ar fi fost atît de drăgălaș și scumpilitic, n-ar fi mai existat niciunde pe lume în afara atlaselor zoologice vechi. Chiar și așa, bieții ursuleți abia mai rezistă prin sanctuare și grădini zoologice, fiind ca specie, din punctul de vedere al traiectoriei lor evolutive, ca și domnul Lăzărescu după o oră și jumătate din film. Oina e un fel de urs panda al sporturilor de echipă, cu singura diferență că nu-i adorabil și că nimeni nu-l place. În rest e la fel de inutil.

poza e un screenshot de pe flickr.com

Exact așa cum ar trebui să schimbăm lamentația aia penibilă ce poartă numele de ‘imn național‘, așa ar trebui schimbat și sportul național. Să găsim ceva la care suntem cu adevărat competitivi, ceva prin care să răzbată fără preget spiritul și fibra noastră națională, ceva ce să ne fie caracteristic și cu care să rezonăm la un nivel profund. Și pentru că tablele sunt o îndeletnicire cu iz proletar, mă gândesc că cea mai bună opțiune a noastră ca popor (după Nu te supăra, frate) este șahul pe bază de shoturi de tărie.

În acest fel se îngemănează optim două mari laitmotive ale mentalului colectiv mioritic. Unu – crezul strămoșesc că, de fapt, suntem un neam de intelectuali, dar un neam defavorizat și năpăstuit de soartă și de alte, varii, conjuncturi. Și doi, slăbiciunea intens dovedită la știrile de la ora 5 pentru licori înlesnitoare de limbă și de topor. Mai precis, acei lubrifianți sociali care fac fetele să pară mai frumoase și violul octogenarei să pară o idee bună. Adică băuturile alcoolice de tot felul.

Să vedeți voi cât de armonios se poate îmbina spiritul competitiv cu setea de distracție și anticiparea următoarelor 3 mutări ale adversarului. Mă gândesc că atunci cînd îi confiști adversarului un pion de țuică, îl dai pe loc peste cap. Motiv pentru care echilibrul și limpezimea gîndului trebuie gestionate cu cea mai mare băgare de seamă: cu cît ai capturat mai multe piese, cu atît îți este mai greu să te concentrezi și (fiind romîn daco-get-beget) cu atît îți este mai greu să te oprești din băut. Stare conflictuală tipic romînească.

Uitîndu-mă în treacăt peste harta lumii sunt ferm convins că numai rușii ne-ar putea învinge la acest sport. Și poate moldovenii. Aștept ca proiectul de lege să fie propus cît de curînd de noii politicieni. Aștept marii campioni romîni la probele de viteză, anduranță și la proba de simultan.

Poate că în felul acesta, copiii de la noi din țară nu vor mai dori să facă performanță în fotbal, ci în șah. În fond, singura diferență ar fi că nu mai trebuie să alerge atît de mult.
. . .
. .
.